REPUNEREA IN TERMEN SI INCIDENTA EI IN PROCEDURA INSOLVENTEI

În cadrul acestei lucrări vom urmări corelaţia dintre tendinţele practicii judiciare şi ale doctrinei cu privire la o problemă interesantă ce este de actualitate în condiţiile crizei financiare, şi anume procedura de insolvenţă şi diferitele ei aspecte.

Starea de fapt din speţă relevă o problemă foarte palpitantă legată de conexiunea care poate exista între elementele specifice procedurii insolvenţei prevăzute de legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi diferitele instituţii juridice prevăzute de Codul civil sau de Codul de procedură civilă.

Astfel, la data de 5 decembrie 2007 la Tribunalul Comercial Cluj a fost deschisă procedura de insolvenţă cu privire la societatea comercială X şi în cauză a fost numit lichidatorul Y. Prin sentinţa de deschidere a procedurii în sarcina lichidatorului judiciar a fost impusă de către judecătorul sindic obligaţia de a notifica în timp optim creditorii cunoscuţi ai debitoarei pentru ca aceştia din urmă să poată dcpune cererile de admitere a creanţei asupra averii debitoarei. Deoarece debitoarea nu a pus la dispoziţia lichidatorului judiciar documentele contabile pentru a putea fi identificaţi creditorii ce urmează a fi notificaţi, lichidatorul judiciar a făcut apel la dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Legea nr. 85/2006. Acest articol stipulează faptul că pentru creditorii care nu au putut fi identificaţi în lista prevăzută la art. 28 alin. 1 lit.c din Legea nr. 85/2006, listă ce trebuie depusă de către debitor, procedura notificării prevăzute la art. 61 din aceeaşi lege va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvenţă. Urmând acest curs, lichidatorul judiciar numit în cauză a publicat notificarea deschiderii procedurii generale a  insolvenţei în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

După aproximativ 4 luni de la data limită până la care creditorii erau obligaţi prin sentinţa de deschidere a procedurii de insolvenţă să depună cererile de admitere a creanţei, creditorul Z a solicitat admiterea cererii de creanţă împotriva averii debitorului şi în acelaşi timp repunerea în termenul de depunere a cererii de admitere. În motivarea cererii sale, acest creditorul a susţinut că nu a fost notificat în termen pentru depunerea cererii de admitere a creanţei, şi că a aflat despre situaţia juridică a debitoarei abia ulterior datei limită de depunere a cererii de admitere a creanţei.  Lichidatorul judiciar, raportat la susţinerile creditorului Z, şi-a exprimat poziţia procesuală în faţa judecătorului sindic în sensul că este de acord cu repunerea în termen a creditorului şi cu înscrierea creanţei sale în tabelul defintiv al creanţelor împotriva averii debitoarei.

Prin încheierea comercială nr. 1969/2008, pronunţată în şedinţa publică din data de 10 septembrie 2008, definitivă şi executorie, judecătorul sindic analizând documentele doveditoare depuse la dosar de creditorul Z şi ţinând cont de poziţia procesuală a lichidatorului judiciar, a admis cererea de repunere în termenul de introducere a cererii de admitere a creanţei.

Ceea ce constituie elementul principal al încheierii definitive şi executorii pronunţată de instanţa de judecată  şi aspectul asupra căruia vom insista în această lucrare este motivarea  soluţiei dată speţei de către judecătorul sindic.

Astfel, judecătorul sindic a reţinut că deoarece debitoarea nu a predat lichidatorului judiciar lista creditorilor săi, în speţă nu poate fi incidentă culpa lichidatorului cu privire la lipsa notificării creditorului Z, acesta  respectând dispoziţiile art. 7 alin. 3 din legea insolvenţei. De altfel, prin întreaga redactare a legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, lichidatorul este într-o oarecare măsură scutit de sarcina notificării creditorilor[1], putându-se relativ uşor ascunde sub umbrela protectoare a art. 7 alin. 3.

Potrivit legii insolvenţei, prin creditor se înţelege persoana fizică sau juridică ce deţine un drept de creanţă asupra averii debitorului şi care a solicitat, în mod expres, instanţei să îi fie înregistrată creanţa în tabelul definitiv de creanţe sau în tabelul definitiv consolidat de creanţe şi care poate face dovada creanţei sale faţă de patrimoniul debitorului. Au calitatea de creditor, fără a depune personal declaraţiile de creanţă, salariaţii debitorului.

 Creditorul îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei este acel creditor care a formulat şi i-a fost admisă, total sau în parte, o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelul definitiv al creanţelor contra debitorului şi care are dreptul de a participa şi de a vota în adunarea creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciară admis de judecătorul sindic, de a fi desemnat în calitate de membru al comitetului creditorilor, de a participa la distributiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciară a debitorului sau din lichidarea averii debitorului, de a fi informat ori notificat cu privire la desfăşurarea procedurii şi de a participa la orice altă procedură reglementată de legea nr. 85/2006.

În doctrina şi jurisprudenţa franceză se consideră că cererea de înregistrare a creanţei din procedura insolvenţei este o veritabilă acţiune în justiţie contra debitorului. În plus nedeclararea creanţei în termenul legal nu este imputabilă creditorului în situaţia în care acesta a împuternicit o terţă persoană care nu a declarat creanţa, şi am adăuga noi în acelaşi spirit jurisprudenţial, cu atât mai mult în cazul în care chiar creditorul însuşi nu a fost notificat despre deschiderea procedurii[2].

Judecătorul sindic reţine în continuarea motivării soluţiei date în speţă, în mod corect, conform opiniei noastre, că dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 au valoarea unei prezumţii legale relative, prezumţie care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, potrivit prevederilor art. 46 C. com.[3]. De altfel fiind vorba despre o situaţie juridică aflată pe terenul dreptului comercial apelarea la esenţa art. 46 C. com este perfect legală. De altfel sintagma aleasă de legiuitor va fi considerata indeplinită trimite în mod cât se poate de clar la ideea că nu putem avea de a face cu o prezumţie legală imperativă[4].„Prezumţia legală  dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută. Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie şi afară de aceea ce se va zice în privinţa jurămintului şi mărturisirii ce ar face o parte în judecată.„ (art. 1202 C.civil).[5] Posibilitatea acestei conexiuni juridice dintre textele legii privind procedura insolvenţei şi Codul comercial, respectiv Codul civil, este prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 149 din legea nr. 85/2006, în sensul că “dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial român şi ale Legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat în domeniul insolvenţei.

Termenul limită de depunere a declaraţiei de creanţă fiind stabilit de instanţă prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă este un termen onerativ, care poate fi modificat, scurtat sau prelungit. Deşi stabilit de judecător, acest termen rămâne în puterea legii, care adeseori îl îngrădeşte prin fixarea unui minim sau a unui maxim temporal. În cazul legii nr. 85/2006, textul art. 62 lit.b prevede în mod expres că termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului va fi de maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii.

Deoarece art. 76 din Legea nr. 85/2006[6] privind procedura insolvenţei nu oferă la prima vedere nici un remediu procesual creditorului care nu a depus declaraţia de admitere a creanţei până la termenul limită stabilit în hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei fără să fie în culpă, în principiu i-ar fi aplicabilă sancţiunea decăderii din drepturi. Decăderea constituie o imposibilitate juridică de a exercita un drept procesual, însă uneori poate duce şi la lezarea indirectă a dreptului subiectiv substanţial, cum este şi cazul legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, dacă nu se ajunge la procedura de reorganizare şi reintrarea societăţii comerciale în circuitul civil şi economic. Procedura de lichidare presupune radierea societăţii din Registrul Comerţului şi implicit imposibilitatea recuperării creanţei pe o altă cale legală.

 Totuşi textul de lege tocmai prin invocarea acestei sancţiuni lasă portiţa deschisă atât creditorului în cauză cât şi judecătorului sindic, în măsura rolului său activ şi a principiului disponibilităţii, să facă apel la cealaltă faţetă a acestei instituţii procesuale, şi anume repunerea în termen, reglementată de dispoziţiile art. 103 C.proc. civilă. Conform acestui articol, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen trebuind să fie arătate şi motivele împidicării. În literatura de specialitate a fost exprimată şi opinia conform căreia textul art. 103 C. proc. civilă, nu consacră instituţia repunerii în termen adusă în atenţie de prevederile art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, ci instituţia juridică a întreruperii termenului procedural[7].

 Analizând actele dosarului, judecătorul sindic a constatat că cererea de admitere a creanţei şi cererea de repunere în termen formulate de creditorul Z respectă procedura prevăzută de teza finală a art. 103 C.proc. civilă. Problema care s-a pus în continuare a fost aceea a stabilirii sensului noţiunii de împrejurare mai presus de voinţa părţii.

Considerăm că în cazul procedurii de insolvenţă această noţiune ar trebui tratată într-un sens ceva mai larg decât sensul ce ar fi dat de conexiunea cu forţa majoră. Apropierea de noţiunea de caz fortuit ar fi cea mai indicată. Şi aceasta deoarece scopul acestei proceduri de insolvenţă este acoperirea pasivului debitoarei prin îndestularea creditorilor. Ori prin faptul că unui creditor i se refuză să participe la o procedură ce este prin esenţă colectivă, concursuală şi egalitară[8], pe motiv că nu a îndeplinit o cerinţă imperativă a legii, fără a i se putea imputa o culpă propriu- zisă, se neagă practic esenţa instituţiei decăderii, ca sancţiune ce presupune o culpă. În doctrină se consideră ca în sarcina judecătorului cade obligaţia de a ajuta partea care a invocat repunerea în termen să elucideze motivele împiedicării prin punerea în discuţia părţilor în baza principiului contradictorialităţii a ipotezei decăderii, chiar dacă partea interesată nu a arătat motivele împiedicării, dacă actul de procedură a fost totuşi îndeplinit de către aceasta înăuntrul termenului de 15 zile de la încetarea împedicării[9].

Prin faptul că instanţa prin intermediul utilizării  unei prezumţiei simple a ajuns la concluzia că în speţa avem de a face cu o împrejurare mai presus de voinţa creditorului Z, demonstrează că aceasta s-a manifestat în tendinţele actuale ale doctrinei şi jurisprudenţei cu privire la problematica instituţiei repunerii în termen şi a incidenţei acesteia în procedura insolvenţei. De altfel instanţa a apreciat că starea de fapt conform căreia lichidatorul judiciar nu s-a aflat în posesia documentelor contabile a debitoarei poate fi asimilată unui împrejurări mai presus de voinţa creditorului Z de a a aflat situaţia reală a debitoarei.

Potrivit art. 1203 C. civ. pentru a fi admisibilă o prezumţie simplă aceasta trebuie să “ aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea” iar în cauză să fie admisibilă proba cu martori. Cu privire la a doua condiţie, am stabilit puţin mai sus că fiind vorba despre o cauză comercială incidenţa art. 46 C. com. este perfect justificată, prin urmare proba cu martori este admisibilă. Referitor la prima condiţie, în literatura de specialitate s-a stabilit că este necesar ca între faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia şi faptul principal să existe o conexitate  precum şi să nu existe dubii cu privire la existenţa faptului vecin şi conex faptului generator de drepturi. În acest caz un rol deosebit de important îl are şi raţionamentul judecătorului conform dictonului francez “tant vaut le juge, tant vaut l’induction du juge”[10]. În speţă, judecatorul sindic a conchis că faptul vecin şi conex pe care se poate sprijini prezumţia simplă este publicarea notificării lichidatorului judiciar privind trecerea în procedura simplificată a debitoarei X în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, moment de la care există  o mare probabilitate ca Z  sa fi  aflat în acel moment de situaţia juridică a debitoarei.

Prin urmare prin intermediul înscrisurilor depuse de creditor la dosar şi a prezumţiei simple reţinute de instanţă, s-a ajuns la concluzia că prezumţia legală relativă prevăzută de dispoziţiile art. 7 alin. 3 din legea nr. 85/2006 conform căreia creditorul  a avut cunoştiinţă despre starea de insolvenţă a debitoarei X încă de la data publicării notificării privind deschiderea procedurii generale de insolvenţă în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, a fost răsturnată. Respectând procedura prevăzută de art. 103 C. proc. civilă, creditorul Z  a fost în mod justificat repus în termen de către instanţa de judecată. Acceptarea cererii de repunere în termen conduce la redobândirea ex tunc a dreptului procedural de a îndeplini actul de procedură şi validarea actului procedural îndeplinit în termenul de 15 zile, dar mai înainte ca instanţa de judecată să se fi pronunţat în sensul admiterii cererii[11].

Concluzionând, în urma analizei hotărârii instanţei de judecată, se remarcă faptul că aceasta a  respectat întru totul tendinţele şi orientările actuale ale doctrinei şi jurisprudenţei cu privire la problematica instituţiei juridice a repunerii în termen şi a incidenţei acesteia în procedura de insolvenţă prevăzută de legea nr. 85/2006.

BIBLIOGRAFIE

1. I.Turcu, Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole, editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007;
2. I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
3. I Adam, C.N.Savu , Legea procedurii insolvenţei. Comentarii şi explicaţii, editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
4. Cass. com. 16.0ct.2001, arrêt no.1721, no.1718, în Revue des procédures colllectives civiles et commerciales, no.2/2002;
5. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, editura All Beck, Bucureşti, 2005;
6. I. Deleanu, Repunerea în termen, în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în R.R.D, 1989;
7. G. Boroi, Drept civil. Partea Generală. Persoanele, editura All Beck, Bucureşti, 2002;
8. G. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005;
9. A. Miff, Noua procedură a insolvenţei-actualitate, tradiţie şi perspective, Revista Română de drept al afacerilor, nr. 1/2007.

---

[1] De exemplu art. 7 (3) “Prin excepţie de la prevederile alin. (1) se vor realiza, conform Codului de procedură civilă, comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii. Pentru creditorii care nu au putut fi identificaţi în lista prevăzută la art. 28 alin. (1) lit. c), procedura notificării prevăzute la art. 61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvenţă; art. 21 (2) “Debitorul persoana fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar.(3) Contestatia trebuie să fie înregistrată în termen de 5 zile de la depunerea raportului prevazut la alin. (1”).Cu privire la acest text în doctrina de specialitate a fost exprimată opinia potrivit căreia jurisprudenţa ar trebui să intervină în sensul interpretării că momentul începerii curgerii termenului de contestare să fie corelat cu luarea la cunoştiinţă a raportului de către persoana îndreptăţită să-l atace, în acest sens a se vedea I.Turcu, Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole, editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.185; pentru un studiu amplu asupra reglementării insolvenţei prevăzută de legea nr. 85/2006, a se vedea şi I.Adam, C.N.Savu, Legea procedurii insolvenţei. Comentarii şi explicaţii, editura CH.Beck, 2006, Bucureşti; considerăm că redactarea actuală a acestui text este criticabilă şi prin prisma primei teze a  art. 21 alin. 3 din Constituţia României, conform căruia “părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”, prin faptul că persoana interesată nu este informată cu privire la depunerea raportului de către lichidatorul judiciar, prin aceasta atingându-se caracterul echitabil ce ar trebui să fie prezent în procedura de insolvenţă.

[2] Cass. com. 16.0ct.2001, arret, no.1721, no.1718, în Revue des procédures colllectives civiles et commerciales, no.2/2002, p. 95-97;

[3] “procedura notificării prevăzute la art. 61 va fi considerată îndeplinită”;  cu privire la incidenţa art. 46 Cod comercial, a se vedea şi decizia nr. 955/03.04.1997, a CSJ, secţia comercială, nepublicată; I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, editura Lumina Lex, 1998, Bucureşti, p. 21-22, 42;

[4] Art. 1200 Cod civil ” Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum:
1.actele ce legea le declara nule pentru că le priveşte făcute în frauda dispoziţiilor sale;
2.în cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate;

3.(abrogat);
4.puterea ce legea acordă autoritaţii lucrului judecat. (C. civ. 469, 492, 505 si urm., 590 si urm., 602, 696, 786, 812, 1138, 1181, 1202, 1204 si urm., 1432).”

[5] A se vedea pentru amănunte G. Boroi, Drept civil. Partea Generală. Persoanele, editura All Beck, 2002, Bucureşti, p. 130-133; G. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, editura Universul Juridic, 2005, Bucureşti, p.129

[6] Art. 76(1) “Cu exceptia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), este decăzut ,cât priveşte creanţele respectiv, din următoarele drepturi: 1. dreptul de a participa şi de a vota în cadrul adunării generale a creditorilor; 2. dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul reorganizării şi falimentului; 3. dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancruta simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase. (2) Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acţiune sau excepţie.

[7] A se vedea în acest sens I. Deleanu, Repunerea în termen, în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în R.R.D, 1989, p. 9-12, p.32

[8] A. Miff, Noua procedură a insolvenţei-actualitate, tradiţie şi perspective, Revista Română de drept al afacerilor, nr. 1/2007.

[9] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, editura All Beck, 2005, Bucureşti, p. 316;

[10] G. Boroi, op. cit., p. 132

[11] I. Deleanu, op. cit., p. 318