Impozite locale

Problema care s-a ridicat atât în doctrină cât şi în jurisprudenţa instanţelor statelor membre şi a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene a fost semnificaţia sintagmei de „ centru al intereselor principale ale debitorului ” [1] în contextul prezumţiei relative care îl situează în locul unde se găseşte sediul statutar al debitorului. Originile prezumţiei relative din art. 3 alin. 1 din regulament se găsesc în lucrările preliminarii care au avut loc între delegaţiile naţionale participante la adoptarea textului regulamentului. În urma acestor discuţii s-a ajuns la un compromis între cele două criterii susţinute. O parte a susţinut determinarea competenţei jurisdicţionale internaţionale în materia insolvenţei după un criteriu formal, şi anume sediul statutar, argumentându-se că acesta oferă cea mai mare previzibilitate şi siguranţă pentru creditori, care ştiu că un sediu poate fi înregistrat doar într-un stat membru şi pot cunoaşte şi legea aplicabilă într-o eventuală procedură de

Decizia civilă a Tribunalului Suprem care face obiectul acestei adnotări a fost pronunţată în recurs extraordinar înaintat de procurorul general, care a considerat netemeinice şi ilegale hotărârile primei instanţe şi a instanţei de recurs. Starea de fapt este relativ simplă constând în faptul că între două părţi s-a încheiat o promisiune sinalagamatică cu privire la un imobil compus dintr-o construcţie şi dependinţele ei şi un contract de vânzare-cumpărare cu privire la bunurile mobile aflate în imobil, toate pentru preţul de 140.000 lei din care o parte de 60.000 lei a fost achitat la data încheierii actului sub semnătură privată ce cuprindea cele două acte juridice în sens de negotium iuris , iar restul preţului urmând a fi achitat   în trei rate. O altă parte a preţului a fost achitat prin intermediul unei dării în plată, promitenţii-cumpărători oferind   produse alimentare. Deoarece era incident Decretul nr. 144/1958 şi era necesară obţinerea unei autorizaţii de înstrăinare pent

Articolul 17 C.p.c se află situat în Cartea I- “Competenţa instanţelor judecătoreşti”, Titlul III “ Dispoziţii speciale” din Codul de procedură civilă.  În sensul art. 17 C.p.c “ cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală” . În literatura de specialitate acest text al codului este încadrat drept un caz de prorogare legală a competenţei instanţei de judecată [1] , şi mai exact un caz de “ prorogare legală indirectă ”. Explicaţia acestui fapt constă în sensul noţiunilor de prorogare , prorogare legală şi prorogare legală indirectă . Prin prorogarea competenţei instanţei se înţelege extinderea competenţei instanţei sesizate asupra unor cereri care, în mod normal, ar intra în atribuţiile altor instanţe [2] , iar atunci când această extindere este permisă sau cerută de lege, ea poartă denumirea de prorogare legală. În cazul art. 17 C.p.c s-a observat că liantul competenţei de a judeca o cerere incidentală cu noţiunea de prorogare leg