Unele consideraţii cu privire la articolul 17 Cod de procedură civilă

Articolul 17 C.p.c se află situat în Cartea I- “Competenţa instanţelor judecătoreşti”, Titlul III “ Dispoziţii speciale” din Codul de procedură civilă.  În sensul art. 17 C.p.c “ cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală”. În literatura de specialitate acest text al codului este încadrat drept un caz de prorogare legală a competenţei instanţei de judecată[1], şi mai exact un caz de “prorogare legală indirectă”. Explicaţia acestui fapt constă în sensul noţiunilor de prorogare, prorogare legală şi prorogare legală indirectă. Prin prorogarea competenţei instanţei se înţelege extinderea competenţei instanţei sesizate asupra unor cereri care, în mod normal, ar intra în atribuţiile altor instanţe[2], iar atunci când această extindere este permisă sau cerută de lege, ea poartă denumirea de prorogare legală. În cazul art. 17 C.p.c s-a observat că liantul competenţei de a judeca o cerere incidentală cu noţiunea de prorogare legală de competenţă nu este una directă, ci una indirectă. Astfel instanţa sesizată cu o cerere principală va fi competentă să judece o cerere incidentală doar în considerarea legăturii de conexitate dintre cele două cereri[3]. Prorogarea legală de competenţă este justificată prin dependenţa care există între o cerere principală şi o cerere accesorie sau incidentală.

            În doctrină cu privire la art. 17 C.p.c există o dispută ştiinţifică ce are la bază două opinii de referinţă cu privire la modalitatea de interpretare a sensurilor acestui articol raportat la regulile de competenţă imperativă. Pentru a ajunge la prezentarea celor două interpretării ce s-au dat în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la raportul dintre art. 17 C.p.c şi art.159 C.p.c care reglementează competenţa de ordine publică şi a posibilei soluţii pe care o îmbrăţişăm, trebuie să vedem pentru început ce se înţelege printr-o cerere accesorie sau incidentală[4].

            Prin cerere accesorie se înţelege acea cerere ce reprezintă complementul unei cereri principale[5]. În această interpretare se încadrează cazul în care reclamantul formulează mai multe capete de cerere grupate în jurul unui petit principal. În practică există o mare varietate de cereri accesorii cum ar fi: cererea pentru pensie de întreţinere formulată într-un proces de stabilire a paternităţii; cererea de despăgubiri formulată în cadrul unei acţiuni în revendicare sau a unei acţiuni posesorii; cererea de acordare a cheltuielilor de judecată; cererea de păstrare a numelui dobândit prin căsătorie şi după desfacerea acesteia[6], etc. Aceste cereri nu pot fi considerate ferecate în categoria cererilor accesorii în orice situaţie, ci majoritatea dintre ele se pot metamorfoza apărând ca o cerere principală, atunci când ea va fi introdusă spre soluţionare instanţei de judecată ulterior rezolvării cererii introductive de instanţă, când “ reperul accesorialităţii” nu mai este prezent.

            Cererile incidentale sunt acele cereri ce intervin în cursul unui proces aflat pe rolul instanţei în baza unei cereri anterioare numită introductivă de instanţă. Pentru a se grefa pe cererea principală, cererea incidentală trebuie să prezinte o legătură concretă cu aceasta, iar prima, adică cererea principală, trebuie să fie în curs de judecată la data introducerii cererii incidentale. Cererea incidentală se poate prezenta sub diferite forme: cerere adiţională (art. 132 alin.1 C.p.c), cerere reconvenţională (art. 119 C.p.c), cerere de intervenţie voluntară ( art. 49 C.p.c), cerere de intervenţie forţată, chemarea în garanţie  (art. 61 C.p.c), arătarea titularului dreptului (art. 64-66 C.p.c), chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 C.p.c). După ce am văzut sintetic ce se înţelege printr-o cerere accesorie şi incidentală vom prezenta în cele ce urmează cele două concepţii de interpretare a art. 17  C.p.c  raportat la art. 159 C.p.c.[7].

            Astfel, prima concepţie constă în faptul că se admite prorogarea legală a competenţei în baza art. 17 C.p.c, chiar dacă s-ar încălca norme de competenţă materială sau teritorială exclusivă[8]. Argumentele invocate în sprijinul acestei concepţii au la bază următoarele idei:

• Textul art. 17 C.p.c reprezintă o derogare de la regulile de competenţă, materiale şi teritoriale exclusive, fiind situat în Titlul III al Cărţii întâia, intitulat “Dispoziţii speciale”. Această derogare firească asigură o judecată unitară şi evită deplasări şi cheltuieli suplimentare;
• Cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată se face la instanţa sesizată cu judecarea cererii principale deşi dacă s-ar face orientarea după valoarea obiectului sau naturii cererii ar trebui rezolvată uneori de o altă instantă, decât cea sesizată cu cererea principală;
• Uneori chiar legea permite expres prorogarea competenţei deşi ambele capete de cerere ar fi de competenţa absolută a două instanţe diferite (de exemplu, potrivit art. 18 alin 3 din legea 554/2004, în cazul soluţionării cererii în contencios administrativ “instanţa va hotărâ şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”; potrivit art. 36 alin. 1 Cod fam., dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor commune, va hotărâ instanţa judecătorească la desfacerea căsătoriei, deşi între aceste bunuri s-ar afla şi imobile, etc.).
• Art. 170 din legea 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat care prevede în alin. 2 “ cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvată pe cale incidentă, de către instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină” constituie o deschidere clară spre interpretarea art. 17 C.p.c  conform celor expuse mai sus.

De cealaltă parte a baricadei, cu argumente la fel de pertinente ca cele prezentate anterior, sunt autorii care susţin că în cazul art. 17 C.p.c, prorogarea legală a competenţei poate fi realizată doar cu respectarea normelor de competenţă materială şi teritorială exclusivă[9]. Argumentele acestei concepţii sunt în principal urmatoarele:

·         Interpretarea gramaticală a sintagmei “dispoziţii speciale” nu poate fi înţeleasă drept “ dispoziţii derogatorii”;

·         Nu este posibil ca regulile imperative de competenţă raportate la acţiunea principală să fie bulversate într-o cerere incidentală. Admiţându-se opinia contrară s-ar crea o situaţie privilegiată autorului cererii incidentale în raport cu autorul cererii principale, ceea ce este ilogic;

·         Prin voinţa autorului cererii incidentale sunt bulversate uneori căile de atac în ceea ce-l priveşte, iar autorul cererii principale se află implicat într-un sistem al căilor de atac în ce-l priveşte, ce nu era incident dacă se respectau normele imperative de competenţă;

·         În acelaşi Titlu al Cărţii întâi, intitulat “Dispoziţii speciale” este situat şi art. 19 C.p.c, potrivit căruia părţile pot conveni ca pricinile privitoare le bunuri să fie judecate de alte instanţe, decât acelea care, potrivit legii, au competenţa teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16. Per a contrario, o asemenea derogare nu se poate face în cazul regulilor de competenţă teritorială exclusivă, şi adăugăm noi, cu atât mai puţin în cazul normelor de competenţă materială;

·         Art. 159 C.p.c  constituie dreptul comun în materia excepţiilor de procedură şi deci necompetenţa este de ordine publică când cauza este de competenţa unei instanţe de alt grad. Nesocotirea normelor de ordine publică privitoare la competenţă, este de o gravitate mare şi legiuitorul nu a înţeles să distingă între necompetenţa generală şi necompetenţa materială sau teritorială exclusivă.

În acest context jurisprudenţa prin vocea instanţei supreme a ales să îmbrăţişeze prima concepţie arătând că întrucât art. 17 C.p.c  nu distinge, el este aplicabil chiar dacă s-ar ajunge la nesocotirea unor norme de competenţă materială sau exclusivă[10].

În ceea ce ne priveşte tindem să ne alăturăm concepţiei autorilor care susţin că prorogarea competenţei prevăzute de art. 17 C.p.c  nu poate încălca normele imperative de competenţă materială şi teritorială exclusivă. Pe lângă argumentele pertinente prezentate mai sus considerăm că aceasta este soluţia corectă pentru următoarele motive:

1.      art. 17 C.p.c  nu exclude în mod expres aplicarea art. 159 C.p.c, or unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu are dreptul să o facă. În plus excepţiile sunt de strictă interpretare, iar unde norma specială nu prevede expres că  derogă de la norma generală, în cazul nostru art. 17 faţă de art. 159, se aplică norma generală, adică art. 159 care prevede că este lovită de nulitate absolută încălcarea competenţei materiale si a competenţei teritoriale exclusivă;

2.      faptul că există în practică situaţii când legea prin norme exprese confirmă opinia contrară la ipoteze concrete, nu poate conduce la idea că aceasta s-ar impune ca o regulă generală, deoarece menirea excepţiilor este aceea de a confirma regula, adică imposibilitatea prorogării legale cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii în materia competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive;

3.      în condiţiile în care în anumite ipoteze s-ar ajunge ca părţilor să le fie refuzat beneficiul a două grade de jurisdicţie (de exemplu când prorogarea de competenţă s-ar realiza în favoarea unei instanţe de grad superior), s-ar putea discuta dacă nu cumva această practică ar fi incompatibilă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care la art. 6 prevede dreptul la un proces echitabil. Sub aspect organic, art. 6 din Convenţie nu implică existenţa dublului grad de jurisdicţie, dar dacă legea naţională consacră principiul dublului grad de jurisdicţie, prevederile amintite sunt aplicabile, respectându-se însă particularităţile procedurale ale accesului la cel de-al doilea grad de jurisdicţie.

În orice caz credem că intervenţia legiuitorului pentru a pune capăt  acestor dispute printr-o dispoziţie expresă, este absolut necesară, aşa cum s-a procedat de pildă în legislaţia franceză[11].

---

[1] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 442.

[2] I. Leş, Tratat de drept procesual civil, editura All Beck, 2002, ediţia a II-a, curs universitar, pag. 213.

[3] I. Deleanu, op. cit., pag. 442, nota de subsol nr. 4

[4] Pentru o prezentare detaliată, a se vedea I. Deleanu, op. cit., pag. 152, şi 581 şi urm.

[5] Ibidem.

[6] Pentru o discuţie pertinentă asupra posibilităţii considerării a acestei acţiunii nu numai ca o cerere accesorie dar şi în anumite cazuri, cerere principală, a se vedea I. Deleanu, op. cit., pag. 154-157

[7] Conform art. 159: “Necompetenţa este de ordine publică:1. când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. când pricina este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.”

[8] A se vedea în acest sens V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria Generală, editura Naţional, Bucureşti, 2001, pag. 434-435; G.Boroi, D.Bădescu,  Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, editura All, Bucureşti, 1994, pag. 56-57; C.Turianu, nota II la decizia civilă nr. 1175/1997 a Tribunalului judeţean Sibiu, în revista Dreptul, nr. 3/1998, pag. 121.

[9] I. Deleanu, op. cit., pag. 443; I.Leş, op. cit., pag. 214-216; B.Diamant, V.Luncean, nota I la decizia civilă, nr. 1175/1997, în revista Dreptul nr. 3/1998, pag. 120

[10] C.S.J, secţia civilă, decizia nr. 3685/2003, în revista Dreptul nr. 2/2005, pag. 219.

[11]  Spre exemplu, art. 51 din Noul Cod de procedură francez prevede că instanţele, cu excepţia Tribunalului de mare instanţă, nu rezolvă decât cererile incidente care intră in competenţa lor de atribuţiune.