NOŢIUNEA DE PATRIMONIU ÎN VIZIUNEA ART. 250 ALIN. 1 PCT. 4 DIN CODUL FISCAL

Conform pct.4 alin.1 al art.250 din Legea nr.571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, sunt scutite de la plata impozitului pe clădiri „clădirile care constituie patrimoniul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu sau acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.”

Problema care se pune în practică este aceea de a răspunde la următoarea intrebare:

- interpretarea prevederilor art. 250 alin. 1 pct. 4  din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, se face în sensul că scutirea prevăzută de acest text legal poate fi aplicată proprietarului, persoană fizică sau juridică (ce nu  este scutită de la plata impozitului în temeiul celorlalte puncte menţionate de art. 250 alin. 1 ), a unui imobil clădire sau teren dat în folosinţă în baza unui contract de comodat sau închiriere  unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu sau acreditate, sau dacă scutirea menţionată se aplică doar în situaţia în care imobilul clădire sau teren se află în proprietatea unităţii de învăţământ de stat, confesional sau particular. Adică dacă noţiunea de patrimoniu menţionată de art. 250 alin. 1 pct. 4 se limitează exclusiv la prezenţa dreptului de proprietate în persoana unităţii de învăţământ sau dacă noţiunea poate fi interpretată în sens mai larg, în ideea scutirii proprietarului ( altul decât o unitate de învăţământ) de la plata impozitului pe clădire şi în prezenţa doar a unui drept de folosinţă asupra clădirii, dobândit de acea unitate de învăţământ în temeiul unui contract de comodat sau de închiriere încheiat cu proprietarul acelei clădiri.

Consider că răspunsul la această întrebare se regăseşte în  interpretarea globală a întregului Titlu IX din Legea nr. 571/2003.  Astfel, prin prevederile art. 249 alin. 1, din Legea nr. 571/2003, legiuitorul a stabilit în sarcina proprietarului unei clădiri obligaţia de a achita impozitul aferent acesteia, cu excepţiile menţionate în art. 250 alin. 1, din Legea nr. 571/2003. Cât priveşte scutirea care se acordă conform art. 250 alin. 1 pct. 4, din Legea nr. 571/2003, ea vizează exclusiv impozitul care se plăteşte de către proprietar, împrejurare ce rezultă şi din celelalte aliniate ale aceluiaşi articol care se referă în mod expres la proprietar şi nu la alte persoane juridice sau fizice ce deţin alte drepturi reale sau de creanţă în temeiul unui act juridic încheiat cu proprietarul clădirii.  Aceeaşi interpretare rezidă şi din lectura pct. 27 din HG. nr. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, în care se menţionează faptul că atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, inclusiv instituţiile publice, pentru clădirile pe care le dobândesc, construiesc sau înstrăinează au obligaţia de a depune declaraţiile fiscale, chiar dacă nu datorează impozit pe clădiri sau sunt scutite de la plată, coroborat cu dispoziţiile pct. 61 din HG. nr. 44/2004 în care se menţionează expres faptul că prin expresia clădire dobândită se înţelege orice clădire intrată în proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice.

Articolul 13 din OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală subliniează în mod expres faptul că  “Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege”. În aceste condiţii, consider că dreptul de folosinţă deţinut de unitatea de învăţământ, asupra imobilului clădire aflată în proprietatea unei alte persoane fizice sau juridice (ce nu este scutită de la plata impozitului în temeiul celorlalte puncte menţionate de art. 250 alin. 1), nu poate determina aplicarea scutirii prevăzute de art. 250 alin. 1 pct. 4 din Legea nr. 571/2003 în persoana proprietarului clădirii, deoarece imobilul clădire, ca element al dreptului de proprietate, în lumina art. 249 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, nu se regăseşte în patrimoniul unităţii de învăţâmânt, în patrimoniul acesteia regăsindu-se un simplu drept patrimonial personal de folosinţă dobândit în temeiul contractului de comodat sau de închiriere  încheiat cu proprietarul clădirii. Criteriul impozabil stabilit de legiuitor în art. 249 alin. 1, este calitatea de proprietar asupra unui imobil clădire. Teza finală a art. 249 alin. 1, exclude stabilirea obligaţiei fiscale  în situaţile în care proprietarul unui imobil  îndeplineşte condiţiile exprese ale art. 250 alin. 1,. Ori, în condiţiile în care obligaţia fiscală se raportează la dreptul de proprietate, şi scutirea de la plata obligaţiei fiscale, trebuie să se raporteze, cu excepţiile prevăzute de lege, tot la prezenţa dreptului de proprietate.

În speţă, dacă proprietarul unei clădiri  nu îndeplineşte condiţiile imperative stabilite de legiuitor în art. 250 alin. 1 pct. 4, în sensul că deşi fiind proprietar asupra imobilului clădire, nu deţine calitatea juridică de unitate sau instituţie de învăţământ, această calitate fiind deţinută de locatarul sau comodatarul său, ce nu deţine în proprietate, şi implicit în patrimoniu clădirea ce priveşte obiectul cererii de scutire, acel proprietar nu poate beneficia de scutire de la plata impozitului pe clădire.