INADMISIBILITATEA CONTESTĂRII ÎN TEMEIUL PREVEDERILOR ART. 205 ŞI URM. COD PROCEDURĂ FISCALĂ A SOMAŢIEI DE EXECUTARE SILITĂ A CREANŢELOR FISCALE

Conform prevederilor art. 145 alin. 1 din OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, “executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuă măsurile de executare silită. Somaţia este însoţită de un exemplar al titlului executoriu.”. Din analizarea textului legal menţionat mai sus rezultă faptul că somaţia de executare silită are natura juridică a unui act execuţional, ce nu poate fi supus, în opinia noastră, procedurii contestaţiei administrative prevăzute de Titlul IX din Codul de procedură fiscală. Astfel, art. 205 din OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală menţionează expres faptul că” (1) Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.

(2) Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.

(3) Baza de impunere şi impozitul, taxa sau contribuţia stabilite prin decizie de impunere se contestă numai împreună.

(4) Pot fi contestate în condiţiile alin. (3) şi deciziile de impunere prin care nu sunt stabilite impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat.

(5) În cazul deciziilor referitoare la baza de impunere, reglementate potrivit art. 89 alin. (1), contestaţia se poate depune de orice persoană care participă la realizarea venitului.

(6) Bazele de impunere constatate separat într-o decizie referitoare la baza de impunere pot fi atacate numai prin contestarea acestei decizii.”. Coroborând  dispoziţiile legale amintite mai sus cu prevederile art. 209 alin. 1 din OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ( Contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, deciziilor pentru regularizarea situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de diminuare a pierderii fiscale stabilite prin dispoziţie de măsuri, precum şi împotriva deciziei de reverificare........) şi cu pct. 5.1 din Ordinul nr. 2137/25.05.2011 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (actele administrative fiscale care intră în competenţa de soluţionare a organelor specializate prevăzute la art. 209 alin. 1 din Codul de procedură fiscală sunt cele prevăzute expres şi limitativ de lege), se poate concluziona faptul că actul juridic reprezentat de somaţia de executare silită  nu reprezintă un act administrativ fiscal (decizie de impunere, act administrativ fiscal asimilat deciziilor de impunere etc.) care  poate face obiectul analizei în cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei ilustrată de Titlul IX din Codul de procedură fiscală.

Totodată inadmisibilitatea  contestării pe calea procedurii prevăzute de art. 205 şi urm. din Codul de procedură fiscală a somaţiei de executare silită emisă în raport cu art. 145 Cod de procedură fiscală, este generată de existenţa unei proceduri speciale de contestare a actelor de executare silită, procedură stabilită de legiuitor în art. 172 Cod de procedură fiscală, potrivit căruia “ Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii. Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă.”. Ori, este cât se poate de clar faptul că somaţia emisă în baza prevederilor art. 145 Cod de procedură fiscală, se poate contesta doar pe calea contestaţiei la executare în faţa instanţei de judecată competentă material şi teritorial. Conform principiului imperativ menţionat de art. 13 din OG. nr. 92/2003 „Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege”.