Încălcarea prevederilor art. 44 și 56 din Constituția României prin Legea 227/2015 privind Codul Fiscal în materia impozitelor și taxelor locale

Constituția României stabilește în cuprinsul art. 44 faptul că 1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. 

Totodată textul constituțional în materia obligațiilor ce incumbă cetățenilor prevede în art. 56 regula că (1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.(3)Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.

Pornind de la aceste principii, vorm observa faptul că legiuitorul fiscal le-a ignorat cu știință sau fără știință prin modul de redactare a Titlului IX din Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal în materia impozitelor și taxelor locale.

Astfel, din cuprinsul prevederilor art. 455 alin.1(Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit), art. 463 alin. 1 (Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel) și art. 468 alin. 1 (Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport, cu excepţia cazurilor în care în prezentul capitol se prevede altfel) din Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, rezultă faptul că proprietarul unei clădiri, al unui teren sau al unui mijloc de transport are obligația de a achita impozitul aferent dreptului său de proprietate.

Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege (art.555 Cod Civil).

Problema intervine la momentul stabilit de legiuitor până la care se datorează acest impozit, respectiv logic și just ar fi momentul pierderii dreptului de proprietate asupra bunului impozabil. 

Însă legiuitorul fiscal ne surprinde și stabilește în cuprinsul prevederilor art. 461 ((1) Impozitul pe clădiri este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate clădirea la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior. (2) În cazul dobândirii sau construirii unei clădiri în cursul anului, proprietarul acesteia are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data dobândirii şi datorează impozit pe clădiri începând cu data de 1 ianuarie a anului următor.(5) În cazul în care dreptul de proprietate asupra unei clădiri este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul va fi datorat de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra clădirii la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior anului în care se înstrăinează), art. 466 ((1) Impozitul pe teren este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate terenul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior. (2) În cazul dobândirii unui teren în cursul anului, proprietarul acestuia are obligaţia să depună o nouă declaraţie de impunere la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă se află terenul, în termen de 30 de zile de la data dobândirii şi datorează impozit pe teren începând cu data de 1 ianuarie a anului următor. (3) În cazul în care dreptul de proprietate asupra unui teren este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul este datorat de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra terenului la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior anului în care se înstrăinează) și art. 471 din Legea 227/2015 ((1) Impozitul pe mijlocul de transport este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport înmatriculat sau înregistat în România la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior. (2) În cazul înmatriculării sau înregistrării unui mijloc de transport în cursul anului, proprietarul acestuia are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, în termen de 30 de zile de la data înmatriculării/înregistrării şi datorează impozit pe mijloacele de transport începând cu data de 1 ianuarie a anului următor) faptul că sarcina fiscală de a achita impozitul asupra unui bun impozabil rămâne a fostului proprietar al bunului impozabil până la data de 31 decembrie a anului fiscal în care a avut loc înstrăinarea dreptului de proprietate, iar noul proprietar va datora impozitul doar cu data de 1 ianuarie a anului următor dobândirii dreptului de proprietate.

Pe lângă faptul că această modalitate de impozitare este în contradicție cu însăși principiul de impozitare stabilit de același act normativ în art. 455, art. 463 și art. 468 din Legea nr. 227/2015, respectiv faptul că doar dreptul de proprietate generează obligația de a achita impozitul, este în opinia noastră și neconstituțională prin prisma încălcării dreptului de proprietate privată (art.44) și așezarea justă a sarcinilor fiscale (art.56). 

Nu este just și constituțional să obligi o persoană fizică sau juridică care nu mai deține dreptul de proprietate asupra unui bun impozabil de exemplu din data de 03.01.2016 să achite impozitul pentru întregul an fiscal pentru respectivul bun până la data de 31.12.2016, deoarece se limitează prerogativele dreptului său de proprietate și implicit se generează o pseudo-sancțiune în persoana vânzătorului bunului impozabil. 

Mai mult de atât lipsa echității este și mai evidentă din simpla lecturare a prevederilor art. 461 alin. 7 din Legea nr. 227/2015 în care legiuitorul stabilește că în cazul distrugerii unei clădiri proprietarul încetează să datoreze impozit începând cu data de 1 ianuarie a anului următor datei distrugerii. Deci deși bunul impozabil nu mai există fizic, iar implicit nici dreptul de proprietate asupra acestuia, totuși proprietarul trebuie să achite impozitul în continuare.

Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 44/2014 faptul că potrivit dispoziţiilor constituţionale (art. 139 alin. (1), impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat se stabilesc numai prin lege), „este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili impozitele datorate bugetului de stat, precum şi cuantumul acestora. Numai legiuitorul poate acorda anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective. Aşa fiind, legiuitorul, dând expresie politicii fiscale şi bugetare adoptate la un moment dat, are deplina libertate de a stabili impozite, taxe şi cuantumul acestora, bineînţeles cu condiţia ca acestea să fie rezonabile şi echitabile „. 

Ori, consider că tocmai lipsa neechității (aşezarea justă a sarcinilor fiscale) prin modalitatea de stabilire a obligației de plată a impozitului în persoana vânzătorului bunului impozabil pentru întregul an fiscal, chiar și după pierderea dreptului de proprietate, încalcă prevederile art. 56 alin. 2 din Constituția României.