Impozite locale

Potrivit prevederilor art. 39 din Ordonanţa nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege; organ care, în vederea executării amenzii, va comunica, din oficiu, procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, - neatacat cu plângere în termenul legal, respectiv în 30 de zile de la data expirării acestui termen, pentru sumele care se fac venit integral la bugetele locale, - organelor de specialitate ale unităţilor administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică, sau după caz, îşi are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică. Totodată, potrivit art. 141 alin. 1 Cod de procedură fiscală fiscală “ Executarea silită a creanţelor fisc

Taxa judiciară de timbru, stabilită de instanţa de judecată, face parte din categoria cheltuielilor de judecată, care este prevăzută de art. 119 alin. 2 din Codul de procedură fiscală. Pe perioada eşalonării plăţii taxelor judiciare de timbru nu se percep majorări de întârziere deoarece competenţa de soluţionare a cererii de eşalonare la plata taxelor judiciare de timbru este conferită de Legea nr. 146/1997 instanţelor de judecată, iar această competenţă se exercită în regum derogatoriu de la prevederile art. 125 din Codul de procedură fiscală. Cu atât mai mult cu cât din analiza textului art. 125 alin. 2 din Codul de proceură fiscală rezultă faptul că la cererea temeinic justificată a debitorilor, creditorii bugetari locali pot acorda eşalonări la plată, ori instanţa de judecată neavând calitatea de creditor bugetar local nu este ţinută de prevederile referitoare la calculul majorărilor de întârziere în situaţia în care dispune eşalonarea la plată a taxei judiciare de timbru. În plus,

Potrivit prevederilor Codului fiscal taxa pe valoarea adăugată constituie o obligaţie fiscală a contribuabililor. Constituţia României menţionează expres în art. 115 alin. 6 faptul că ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertãţile şi îndatoririle prevãzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza mãsuri de trecere silitã a unor bunuri în proprietate publică. Lecturând art. 56 din Constituţia României, situat în Capitolul III – Îndatoriri fundamentale - vom observa faptul că legiuitorul constituţional confirmă următoarea teză juridică: Cetãţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice . Deci obligaţia de a contribui prin achitarea taxei pe valoarea adăugată este o îndatorire fundamentală. Fiind o îndatorire fundamentală, aceasta nu poate face obiectul unei ordonanţe de urgenţă, după cum afirmă textul constituţional d

Zilele trecute m-am confruntat cu o mică dilemă juridică, fiind întrebat dacă a fost respectată legea în situația în care organele de executare din cadrul administrației locale au poprit conturile unei persoane ce nu și-a achitat amenzile contravenționale,  iar această persoană are doar un credit de nevoi personale deschis la o bancă. Practic banca, urmare primirii adresei de înființare a popririi, a schimbat destinația sumei de bani achitată de debitor cu titlu de rată de credit, și a transferat-o în conturile creditorului bugetar. Opinia debitorului era aceea că nu pot fi supuse procedurii de executare silită prin poprire sumele reprezentând rate de credit, conform normelor Codului de procedură civilă. Răspunsul la această dilemă stă în analizarea pentru început a normei legale generale care se aplică în aceste situații. Pornind de la natura creanței supuse procedurii de executare silită, în speță amendă contravențională, art. 39 din OG. nr. 2/2001 prevede faptul că executarea amenzi

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevede în art. 25 coroborat cu art. 261 din Legea nr. 571/2003, menţionează faptul că (1) În cazul leasingului financiar utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar, în timp ce în cazul leasingului operaţional, locatorul are aceastã calitate; Orice persoanã care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România datoreazã un impozit anual pentru mijlocul de transport, cu excepţia cazurilor în care în prezentul capitol se prevede altfel.(2) Impozitul prevãzut la alin. (1), denumitã în continuare impozit pe mijloacele de transport, se plãteşte la bugetul local al unitãţii administrativ-teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, dupã caz.(3) În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga duratã a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datoreazã de locatar. 4) În cazul în care contractul de leasing înceteaz

Se pare că în practica judiciară apare o tendinţă interesantă în procedura contestaţiei la executare a creanţelor fiscale, în sensul că debitorul, invocând nelegalitatea titlului executoriu, contestă doar actul de executare ce il afectează efectiv la buzunar, în speţă poprirea contului, pe motiv ca el are calitatea de persoană interesată în aceasta procedură doar de la momentul luării la cunoştiinta de poprirea contului, şi nu de la momentul primirii somaţiei de plată şi a titlului executoriu . Ori, această tendinţă ar trebui cenzurată de instanţele de judecată pentru că vine într-o flagrantă contradicţie cu spiritul prevederilor art. 173 din OG. nr. 92/2003. Art. 145 din OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede în mod expres faptul că (1) Executarea silitã începe prin comunicarea somaţiei. Dacã în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuã mãsurile de executare silitã. Somaţia este însoţitã de un exemplar al titlului executoriu. ar