Sunt supuse popririi sumele din contul curent reprezentând rate de credit pentru nevoi personale?

Zilele trecute m-am confruntat cu o mică dilemă juridică, fiind întrebat dacă a fost respectată legea în situația în care organele de executare din cadrul administrației locale au poprit conturile unei persoane ce nu și-a achitat amenzile contravenționale,  iar această persoană are doar un credit de nevoi personale deschis la o bancă. Practic banca, urmare primirii adresei de înființare a popririi, a schimbat destinația sumei de bani achitată de debitor cu titlu de rată de credit, și a transferat-o în conturile creditorului bugetar. Opinia debitorului era aceea că nu pot fi supuse procedurii de executare silită prin poprire sumele reprezentând rate de credit, conform normelor Codului de procedură civilă.

Răspunsul la această dilemă stă în analizarea pentru început a normei legale generale care se aplică în aceste situații. Pornind de la natura creanței supuse procedurii de executare silită, în speță amendă contravențională, art. 39 din OG. nr. 2/2001 prevede faptul că executarea amenzilor contravenționale trebuie să respecte procedura specifică creanțelor fiscale, prin urmare OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. De altfel, Codul de procedură fiscală stabilește în mod clar în art. 1 și 2 domeniul său de acțiune și complementaritatea cu normele civile, doar în măsura în care actul normativ procedural-fiscal nu ar prevedea situația imaginată de legiuitor. Din moment de textele referitoare la instituția popririi din cadrul  Codului de procedură fiscală sunt cât se poate de clare, incidența Codului de procedură civilă în cadrul executării creanțelor fiscale prin această modalitate, este exclusă. Trecând mai departe pe această linie de gândire, vom observa faptul că art. 149 alin. 2 din Codul de procedură fiscală menționează expres faptul că nu sunt supuse procedurii de executare silită prin poprire sumele  reprezentând credite nerambursabile sau finanțări primite de la instituții sau organizații internaționale pentru derularea unor programe ori proiecte, ori un credit pentru nevoi personale nu poate intra în sfera acestei  interdicții. Un al doilea argument în sprijinul ideii legalității acestei forme de executare silită este aceea că textul legal (art. 149 alin. 11 Cod procedură fiscală) prevede că poprirea are ca obiect  sumele din conturile bancare, fără să diferențieze între soldul creditor sau cel debitor al unui cont, sau mai mult între un cont de depozit, un cont curent, sau de credit. Banca nu poate să invoce, de principiu, beneficiul dreptului său de preferință asupra sumelor achitate de debitor cu titlu de rată de credit, în concurs cu creditorul bugetar popritor, deoarece ordinea imperativă din art. 170 alin. 1 Cod de procedură fiscală nu este incidentă în cauză, fiindcă  acest drept de preferință nu se naște decât în cadrul unei proceduri de executare silită, cum ar fi de exemplu situația în care atât banca cât și creditorul  bugetar solicită deopotrivă executarea silită a debitorului lor.
În speță, banca,  terțul poprit  al debitorului bugetar  nu a demarat procedura de executare silită împotriva debitorului și asupra creanței din contractul de credit pentru nevoi personale, astfel că, în lipsa acestui cadru execuțional, nici nu se poate pune în discuție existența unui drept de preferință în realizarea creanței.

Concluzionând, în opinia mea sumele achitate către o bancă de un debitor în virtutea unui contract de credit pentru nevoi personale, cu titlu de rate de credit, pot face obiectului procedurii de executare silită a unei creanțe bugetare prin poprire.