POSIBILA INCOMPATIBILITATE JURIDICĂ DINTRE PREVEDERILE ART. 254 ALIN. 6 INDICE 1 DIN LEGEA NR. 571/2003 ŞI ART. 557, ART. 885-887 COD CIVIL

În Monitorul Oficial al României nr. 627/02.09.2011 a fost publicată Ordonanţa Guvernului nr. 30/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale. Printre modificările care au fost aduse  textului Codului Fiscal a fost și aceea prevăzută de art. 254 alin. 6 indice 1 în sensul că declararea clădirilor pentru stabilirea impozitului aferent nu este condiţionată de înregistrarea acestor imobile la oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară. 

Problema care se pune şi care se pare că a fost omisă, cu ştiinţă sau dintr-o gravă eroare, de cei care au iniţiat modificările la Codul Fiscal prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2011, este faptul că Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal stabileşte ca unic criteriu impozabil dreptul de proprietare asupra unei clădiri ( art. 249 ain. 1: orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire......). Prin urmare doar proprietarul unei clădiri datorează impozit pentru aceea clădire. Dreptul de proprietate asupra clădirilor se dobândeşte, conform Noului Cod Civil, care a intrat în vigoare din 1 octombrie 2011, prin înscrierea în cartea funciară, cu anumite excepţii. Efectul de opozabilitate al înscrierii drepturilor reale în cartea funciară este înlocuit cu efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară. 

Astfel, art. 557, 885, 887 preved expres faptul că  dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legalã sau testamentarã, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bunã-credinţã în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotãrâre judecãtoreascã, atunci când ea este translativã de proprietate prin ea însãşi. În cazurile prevãzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ. Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Cu excepţia cazurilor anume prevãzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciarã. Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciarã se dobândesc, atât între pãrţi, cât şi faţã de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciarã, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciarã, cu consimţãmântul titularului, dat prin înscris autentic notarial. Acest consimţãmânt nu este necesar dacã dreptul se stinge prin împlinirea termenului arãtat în înscriere ori prin decesul sau, dupã caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacã acesta era o persoanã juridicã. Dacã dreptul ce urmeazã sã fie radiat este grevat în folosul unei terţe persoane, radierea se va face cu pãstrarea dreptului acestei persoane, cu excepţia cazurilor anume prevãzute de lege. Hotãrârea judecãtoreascã definitivã sau, în cazurile prevãzute de lege, actul autoritãţii administrative va înlocui acordul de voinţã sau, dupã caz, consimţãmântul titularului. Drepturile reale se dobândesc fãrã înscriere în cartea funciarã când provin din moştenire, accesiune naturalã, vânzare silitã, expropriere pentru cauzã de utilitate publicã, precum şi în alte cazuri expres prevãzute de lege. Cu toate acestea, în cazul vânzãrii silite, dacã urmãrirea imobilului nu a fost în prealabil notatã în cartea funciarã, drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi opuse terţilor dobânditori de bunã-credinţã.Titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însã dispune de ele prin cartea funciarã decât dupã ce s-a fãcut înscrierea.

În aceste condiţii, textul art. 254 alin. 6 indice 1 din Legea nr. 571/2003., introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2011, este compatibil cu prevederile art. 249 alin. 1 Cod Fiscal şi cele ale Codului Civil referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra clădirilor, doar dacă se interpretează în sensul că declararea clădirilor pentru stabilirea impozitului aferent nu este condiţionată de înregistrarea acestor imobile la oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară,  dacă aceste clădiri au fost dobândite prin moştenire, accesiune naturalã, vânzare silitã, expropriere pentru cauzã de utilitate publicã, precum şi în alte cazuri expres prevãzute de lege. O altă interpretare de natură exhaustivă ( cu privire la toate modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate), ar conduce la concluzia absurdă conform căreia, o persoană  care nu şi-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra unei clădiri provenită dintr-o convenţie notarială, are obligaţia de a declara bunul la organele fiscale şi de a achita impozitului aferent, deşi, conform Codului Civil, nu deţine calitatea juridică de proprietar asupra clădirii. Această concluzie este întărită de un alt text legal introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2011 în Codul Fiscal, respectiv art. 254 alin. 9, care menţionează expres faptul că declararea clădirilor în vederea impunerii şi înscrierii acestora în evidenţele autorităţilor administraţiei publice locale reprezintă o obligaţie legală a contribuabililor care deţin în proprietate aceste imobile, chiar dacă ele au fost executate fără autorizaţie de construire. Mai mult de atât în cazul în cazul imobilelor înscrise în cartea funciarã, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciarã. (art. 565 Cod Civil)  
Aici, în cuprinsul texxtului art. 254 alin. 9 Cod fiscal avem de a face cu nouă necorelare a legislației fiscale cu legislația civilă, deoarece deși legiuitorul fiscal definește ca fiind plătitor al impozitului pe clădire și persoana care deține o construcție pe care a construit-o fără autorizație de construire, în timp ce legiuitorul civil prin Legea nr. 127/2013 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea si completarea unor acte normative, modifică procedura întabulării construcțiilor realizate în lipsa autorizațiilor de construire, în sensul că cladirile edificate înainte de data de 31.08.2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001) se vor întabula în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază teritorială se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale întocmite pentru construcție. În cazul în care construcțiile nu sunt înregistrate la autoritatea administrației publice locale competente, aceste clădiri se vor înregistra în evidențele fiscale sub condiția achitării impozitul aferent construcției pe ultimii 5 ani anterior depunerii declarației fiscale, inclusiv pentru anul în curs. Desigur că pentru clădirile edificate fără autorizație de construire după data de 31.08.2001 singura soluție pentru întabulare rămâne instanța de judecată.
Și totuși cum este posibil din punct de vedere legal ca deși legiuitorul să-l catalogheze în planul dreptului civil pe deținătorul unei astfel de construcții ca fiind neproprietar (prin introducerea efectului constitutiv de drepturi a înscrierii în cartea funciară prin Codul Civil), în planul dreptului fiscal să-l oblige la plata impozitului ( deși art. 249 alin. 1 Cod Fiscal stabilește expres că doar proprietarul plătește impozit). Răspunsul este simplu și ușor de identificat.....adică ilogic :)