UN TEXT LEGAL GREU DE ÎNŢELES – ART. 122 INDICE 1 COD DE PROCEDURĂ FISCALĂ, ÎN FORMA MODIFICATĂ PRIN OG 29/2011

În Monitorul Oficial al României nr. 626/02.09.2011 a fost publicată Ordonanţa Guvernului nr. 29/2011 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Printre modificările aduse textului Codului de procedură fiscală se preconizează a fi şi aceea cuprinsă în textul art. 122 indice 1  în sensul că în cazul contribuabililor cărora li s-a deschis procedura insolvenţei, pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere potrivit legii care reglementează această procedură. Acest text legal urmează, dacă nu va fi modificat de Parlament în procedura de aprobare prin lege a Ordonanţei nr. 29/2011, să fie aplicabil începând cu data de 17 septembrie 2011. În forma actuală textul legal menţionat mai sus prevede faptul că pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei nu se datorează şi nu se calculează majorări de întârziere după data deschiderii procedurii insolvenţei.

Problema care se pune şi care se pare că a fost omisă, cu ştiinţă sau dintr-o gravă eroare, de cei care au iniţiat modificările la Codul de procedură fiscală prin Ordonanţa Guvernului nr. 29/2011, este faptul că Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei stabileşte în art. 41 faptul că  nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuiala, numită generic accesorii, nu va putea fi adaugata creantelor născute anterior datei deschiderii procedurii. Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuiala, numita generic accesorii, nu va putea fi adaugată creanţelor născute ulterior datei deschiderii atat a procedurii simplificate, cat si a celei generale, în cazul in care nici un plan de reorganizare nu este confirmat.

Din moment ce teza finală a art. 122 indice 1 din Codul de procedură fiscală, în forma propusă a fi modificată, constituie o normă juridică de trimitere, modalitatea de calcul a accesoriilor creanţelor fiscale în cadrul unei proceduri de insolvenţă trebuie să se subordoneze dispoziţiilor legii speciale de trimitere, respectiv Legii nr. 85/2006. Ori, este cât se poate de clar faptul că Legea nr. 85/2006, ca şi principiu general, prevede sistarea calculului accesoriilor, fără a face vreo deosebire între creanţele bugetare şi restul creanţelor înscrise la masa credală.

Singura ipoteză plauzibilă în care textul legal analizat ar putea fi aplicat este cea ilustrată de art. 41 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, care prevede faptul că în cazul în care se confirmă un plan de reorganizare, dobânzile, majorările ori penalităţile de orice fel sau cheltuielile accesorii la obligaţiile născute ulterior datei deschiderii procedurii generale se achită în conformitate cu actele din care rezultă şi cu prevederile programului de plăţi. În care planul eşuează, prevederile alin. (1) si (2) se aplică corespunzător pentru calculul accesoriilor cuprinse în programul de plăţi, la data intrării în faliment. În această ipoteză, dacă calcularea accesorilor la creanţele rezultate din continuarea activităţii debitorului insolvent este prevăzută în mod expres în planul de reorganizare şi în programul de plăţi, s-ar putea vorbi despre aplicabilitatea art. 122 indice 1 introdus prin OG. nr.29/2011.

Totuşi, consider că modificarea propusă este nefericit aleasă de legiuitor, pentru că ar crea un regim discriminatoriu între creanţele fiscale şi restul creanţelor înscrise la masa credală, în condiţiile în care Legea 85/2006 prevede faptul că procedura insolvenţei este o procedură colectivă, concursuală şi egalitară.

Mai mult de atât, prin Decizia nr. 1 din 11 noiembrie 2008, a Comisiei de Proceduri Fiscale, aprobată prin Ordinul 1537/11.11.2008 a preşedintelui Agenţei Naţionale de Administrare Fiscală, s-a stabilit în mod expres faptul că începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în cazul contribuabililor pentru care s-a deschis procedura reorganizării judiciare şi a insolvenţei, după caz, nu se mai datorează şi nu se mai calculează obligaţii fiscale accesorii pentru creanţele înscrise la masa credală şi pentru cele rezultate din activitatea curentă, indiferent de data deschiderii acestei proceduri.

Nu înţeleg această inconsecvenţă legislativă, cu atât  mai mult cu cât art. 149 din Legea nr. 85/2006 prevede faptul că  Dispoziţiile prezentei legi se completeazã, în mãsura compatibilitãţii lor, cu cele ale Codului de procedurã civilã, Codului civil, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţã, publicat în Jurnalul Oficial al Comunitãţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000, prin urmare, pe de o parte, Legea 85/2006 nu se poate completa automat cu dispoziţii din Codul de procedură fiscală, iar de pe altă parte, chiar dacă s-ar putea completa, acestea ar trebui să fie compatibile cu prevederile legii speciale, ceea ce nu este cazul în situaţia analizată. În plus ce să mai vorbim despre respectarea în speţă a principiului certitudinii impunerii menţionat atât de impunător de art. 3 lit. b din Codul Fiscal: certitutinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care sa nu conducã la interpretãri arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plata sa fie precis stabilite pentru fiecare plãtitor, respectiv aceştia sa poatã urmãri şi înţelege sarcina fiscalã ce le revine, precum şi sa poatã determina influenta deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.