ECHITATEA ÎN PROCEDURA NOTIFICĂRII CREDITORILOR PERSOANE FIZICE ÎN CADRUL LEGII 85/2006

 Prin Decizia 232 din 4 martie 2008 a Curţii Constituţionale, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. În motivarea exceptiei  autorul acesteia  a susţinut că dispoziţiile criticate condiţionează accesul la justiţie de o serie de demersuri sau cerinţe pe care persoana beneficiară a acestui drept trebuie să le îndeplinească, împrejurare ce este de natura a nesocoti prevederile constituţionale invocate. Astfel, pentru a cunoaşte conţinutul unei măsuri luate de lichidatorul judiciar, în vederea eventualei contestări în termenul legal, un virtual creditor este nevoit să urmărească sistematic apariţia numerelor Buletinului procedurilor de insolvenţă, achitând contravaloarea acestora, o suma care nu poate fi considerată modică. Alternativa formei tipărite a volumelor buletinului, respectiv forma electronică, nu este una viabilă, întrucât, pe de o parte, accesul la aceasta este condiţionat de accesul justiţiabililor la internet.

Guvernul arată că limitările pe care le implică mecanismul de citare instituit de art. 7 din Legea nr. 85/2006 răspund obiectivului de interes general de a reduce durata procedurii insolvenţei, prin instituirea de instrumente facile şi eficiente, de natură a consolida protecţia acordată creditorilor, dar creează şi premisele responsabilizării acestora din urmă prin stimularea participării active la procedură, prin cointeresarea lor.  Avocatul Poporului consideră că art. 7 din Legea nr. 85/2006 este contrar dispoziţiilor art. 16 şi ale art. 124 din Constituţie, întrucât instituie o discriminare pe criteriul averii, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă. Astfel, lipsa posibilităţilor materiale de a plăti taxele care asigură accesul la Buletinul procedurilor de insolvenţă creează premisele acestei discriminări, restrângând în acelaşi timp accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.  Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit textelor de lege criticate, în cadrul procedurii insolvenţei citarea părţilor şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, publicaţie editată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, realizat şi în formă electronică. Prin excepţie, comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii se vor face conform normelor Codului de procedură civilă. Curtea constată că întreaga procedură instituită prin Legea nr. 85/2006 are ca scop acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă şi, în acelaşi timp, pe un plan mai general, asanarea mediului comercial, ceea ce corespunde obligaţiei statului înscrise în art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Specificul procedurii a impus adoptarea unor reguli de procedură speciale, care derogă de la normele dreptului comun, stabilirea acestora constituind atributul exclusiv al legiuitorului, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie. În această materie, ca, de altfel, oriunde legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de îndeplinirea anumitor cerinţe sau de exercitarea sa într-un anumit termen, nu s-a procedat în aceasta manieră cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie sau dreptul la apărăre, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării drepturilor constituţionale prevăzute de art. 21 şi 24, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi.Aşa fiind, efectuarea citării părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor prin Buletinul procedurilor de insolvenţă au în vedere soluţionarea procesului cu celeritate, în absenţa unei atari dispoziţii de lege, procedura insolvenţei, care, de regulă, este o procedura cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr mare de creditori ce vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanţe, ar fi cu mult întârziată. Or, această situaţie ar genera o stare de perpetuă incertitudine cât priveşte raporturile juridice stabilite între părţile implicate, persoane fizice sau comercianţi, afectând grav stabilitatea şi securitatea care trebuie să le caracterizeze.

   Prin urmare, departe de a îngrădi drepturi consacrate constituţional, reglementarea prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 85/2006 constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces.

Procesul insolvenţei este de regulă, necontencios, situaţie în care se aplică dispoziţiile corespunzătoare din Codul de procedură civilă referitoare la procedurile necontencioase. Cel mai adesea însă, procesul insolvenţei are o natură contencioasă întrucât debitorii formulează contestaţie, creditorii formulează opozitie la deshiderea procedurii sau contestaţie la tabelul preliminar  etc.. În aceste condiţii, chiar dacă Curtea Constituţională a statuat faptul că notificarea prin Buletinul procedurilor de insolvenţă respectă prevederile art. 6 din CEDO referitoare la dreptul la apărare, considerăm că totuşi creditorii, în special persoanele fizice fără o pregătire juridică adecvată şi fără resursele financiare necesare pentru a avea acces la Buletinul procedurilor de insolvenţă, nu pot fi consideraţi în culpă că nu au ştiut despre deschiderea procedurii de insolvenţă cu privire la partenerul lor contractual, şi implicit că nu au formulat în termen cererea de înscrierea a creanţei pe tabel, fiind vorba în acest caz despre o procedură cu o accentuată notă de clandestinitate.

Desigur că de lege ferenda ar trebui reglementat acest aspect. În acest moment jurisprudenţa nu are o poziţie comună cu privire la această problematică, cele mai întâlnite ipoteze fiind cele în care debitorul nu depune lista creditorilor la dispoziţia lichidatorului judiciar, iar ulterior expirării termenului limită de depunere a cererilor de admitere a creanţei, un creditor solicită în baza prevederior art. 103 din Codul de procedură civilă, repunerea în termenul de înscrierea pe tabelul creditorilor, motivat de faptul că nu a fost notificat de lichidator.

Astfel, la data de 5 decembrie 2007 la Tribunalul Comercial Cluj a fost deschisă procedura de insolvenţă cu privire la societatea comercială X şi în cauză a fost numit lichidatorul Y. Prin sentinţa de deschidere a procedurii în sarcina lichidatorului judiciar a fost impusă de către judecătorul sindic obligaţia de a notifica în timp optim creditorii cunoscuţi ai debitoarei pentru ca aceştia din urmă să poată depune cererile de admitere a creanţei asupra averii debitoarei. Deoarece debitoarea nu a pus la dispoziţia lichidatorului judiciar documentele contabile pentru a putea fi identificaţi creditorii ce urmează a fi notificaţi, lichidatorul judiciar a făcut apel la dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Legea nr. 85/2006. Acest articol stipulează faptul că pentru creditorii care nu au putut fi identificaţi în lista prevăzută la art. 28 alin. 1 lit.c din Legea nr. 85/2006, listă ce trebuie depusă de către debitor, procedura notificării prevăzute la art. 61 din aceeaşi lege va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvenţă. Urmând acest curs, lichidatorul judiciar numit în cauză a publicat notificarea deschiderii procedurii generale a  insolvenţei în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

După aproximativ 4 luni de la data limită până la care creditorii erau obligaţi prin sentinţa de deschidere a procedurii de insolvenţă să depună cererile de admitere a creanţei, creditorul Z a solicitat admiterea cererii de creanţă împotriva averii debitorului şi în acelaşi timp repunerea în termenul de depunere a cererii de admitere. În motivarea cererii sale, acest creditorul a susţinut că nu a fost notificat în termen pentru depunerea cererii de admitere a creanţei, şi că a aflat despre situaţia juridică a debitoarei abia ulterior datei limită de depunere a cererii de admitere a creanţei.  Lichidatorul judiciar, raportat la susţinerile creditorului Z, şi-a exprimat poziţia procesuală în faţa judecătorului sindic în sensul că este de acord cu repunerea în termen a creditorului şi cu înscrierea creanţei sale în tabelul defintiv al creanţelor împotriva averii debitoarei.

Prin încheierea comercială nr. 1969/2008, pronunţată în şedinţa publică din data de 10 septembrie 2008, definitivă şi executorie, judecătorul sindic analizând documentele doveditoare depuse la dosar de creditorul Z şi ţinând cont de poziţia procesuală a lichidatorului judiciar, a admis cererea de repunere în termenul de introducere a cererii de admitere a creanţei. Astfel, judecătorul sindic a reţinut că deoarece debitoarea nu a predat lichidatorului judiciar lista creditorilor săi, în speţă nu poate fi incidentă culpa lichidatorului cu privire la lipsa notificării creditorului Z, acesta  respectând dispoziţiile art. 7 alin. 3 din legea insolvenţei. De altfel, prin întreaga redactare a legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, lichidatorul este într-o oarecare măsură scutit de sarcina notificării creditorilor, putându-se relativ uşor ascunde sub umbrela protectoare a art. 7 alin. 3. Potrivit legii insolvenţei, prin creditor se înţelege persoana fizică sau juridică ce deţine un drept de creanţă asupra averii debitorului şi care a solicitat, în mod expres, instanţei să îi fie înregistrată creanţa în tabelul definitiv de creanţe sau în tabelul definitiv consolidat de creanţe şi care poate face dovada creanţei sale faţă de patrimoniul debitorului. Au calitatea de creditor, fără a depune personal declaraţiile de creanţă, salariaţii debitorului. Creditorul îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei este acel creditor care a formulat şi căruia i-a fost admisă, total sau în parte, o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelele de creanţe contra debitorului întocmite în procedură şi care are dreptul de a participa şi de a vota în adunarea creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciară admis de judecătorul-sindic, de a fi desemnat în calitate de membru al comitetului creditorilor, de a participa la distribuţiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciară a debitorului sau din lichidarea averii debitorului, de a fi informat ori notificat cu privire la desfăşurarea procedurii şi de a participa la orice altă procedură reglementată de prezenta lege. Au calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei, fără a depune personal declaraţiile de creanţă, salariaţii debitorului.

În doctrina şi jurisprudenţa franceză se consideră că cererea de înregistrare a creanţei din procedura insolvenţei este o veritabilă acţiune în justiţie contra debitorului. În plus nedeclararea creanţei în termenul legal nu este imputabilă creditorului în situaţia în care acesta a împuternicit o terţă persoană care nu a declarat creanţa, şi am adăuga noi în acelaşi spirit jurisprudenţial, cu atât mai mult în cazul în care chiar creditorul însuşi nu a fost notificat despre deschiderea procedurii .Judecătorul sindic reţine în continuarea motivării soluţiei date în speţă, în mod corect, conform opiniei noastre, că dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 au valoarea unei prezumţii legale relative, prezumţie care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, potrivit prevederilor art. 46 C. com.. De altfel fiind vorba despre o situaţie juridică aflată pe terenul dreptului comercial apelarea la esenţa art. 46 C. com este perfect legală. De altfel sintagma aleasă de legiuitor va fi considerata indeplinită trimite în mod cât se poate de clar la ideea că nu putem avea de a face cu o prezumţie legală imperativă.„Prezumţia legală  dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută. Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie şi afară de aceea ce se va zice în privinţa jurămintului şi mărturisirii ce ar face o parte în judecată.„ (art. 1202 C.civil). Posibilitatea acestei conexiuni juridice dintre textele legii privind procedura insolvenţei şi Codul comercial, respectiv Codul civil, este prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 149 din legea nr. 85/2006, în sensul că “dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial român şi ale Legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat în domeniul insolvenţei.

Termenul limită de depunere a declaraţiei de creanţă fiind stabilit de instanţă prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă este un termen onerativ, care poate fi modificat, scurtat sau prelungit. Deşi stabilit de judecător, acest termen rămâne în puterea legii, care adeseori îl îngrădeşte prin fixarea unui minim sau a unui maxim temporal. În cazul legii nr. 85/2006, textul art. 62 lit.b prevede în mod expres că termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului va fi de maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii. Deoarece art. 76 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei nu oferă la prima vedere nici un remediu procesual creditorului care nu a depus declaraţia de admitere a creanţei până la termenul limită stabilit în hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei fără să fie în culpă, în principiu i-ar fi aplicabilă sancţiunea decăderii din drepturi. Decăderea constituie o imposibilitate juridică de a exercita un drept procesual, însă uneori poate duce şi la lezarea indirectă a dreptului subiectiv substanţial, cum este şi cazul legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, dacă nu se ajunge la procedura de reorganizare şi reintrarea societăţii comerciale în circuitul civil şi economic. Procedura de lichidare presupune radierea societăţii din Registrul Comerţului şi implicit imposibilitatea recuperării creanţei pe o altă cale legală. Totuşi textul de lege tocmai prin invocarea acestei sancţiuni lasă portiţa deschisă atât creditorului în cauză cât şi judecătorului sindic, în măsura rolului său activ şi a principiului disponibilităţii, să facă apel la cealaltă faţetă a acestei instituţii procesuale, şi anume repunerea în termen, reglementată de dispoziţiile art. 103 C.proc. civilă. Conform acestui articol, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen trebuind să fie arătate şi motivele împidicării. În literatura de specialitate a fost exprimată şi opinia conform căreia textul art. 103 C. proc. civilă, nu consacră instituţia repunerii în termen adusă în atenţie de prevederile art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, ci instituţia juridică a întreruperii termenului procedural.Analizând actele dosarului, judecătorul sindic a constatat că cererea de admitere a creanţei şi cererea de repunere în termen formulate de creditorul Z respectă procedura prevăzută de teza finală a art. 103 C.proc. civilă. Problema care s-a pus în continuare a fost aceea a stabilirii sensului noţiunii de împrejurare mai presus de voinţa părţii.

Considerăm că în cazul procedurii de insolvenţă această noţiune ar trebui tratată într-un sens ceva mai larg decât sensul ce ar fi dat de conexiunea cu forţa majoră. Apropierea de noţiunea de caz fortuit ar fi cea mai indicată. Şi aceasta deoarece scopul acestei proceduri de insolvenţă este acoperirea pasivului debitoarei prin îndestularea creditorilor. Ori prin faptul că unui creditor i se refuză să participe la o procedură ce este prin esenţă colectivă, concursuală şi egalitară, pe motiv că nu a îndeplinit o cerinţă imperativă a legii, fără a i se putea imputa o culpă propriu- zisă, se neagă practic esenţa instituţiei decăderii, ca sancţiune ce presupune o culpă. În doctrină se consideră ca în sarcina judecătorului cade obligaţia de a ajuta partea care a invocat repunerea în termen să elucideze motivele împiedicării prin punerea în discuţia părţilor în baza principiului contradictorialităţii a ipotezei decăderii, chiar dacă partea interesată nu a arătat motivele împiedicării, dacă actul de procedură a fost totuşi îndeplinit de către aceasta înăuntrul termenului de 15 zile de la încetarea împedicării. Prin faptul că instanţa prin intermediul utilizării  unei prezumţiei simple a ajuns la concluzia că în speţa avem de a face cu o împrejurare mai presus de voinţa creditorului Z, demonstrează că aceasta s-a manifestat în tendinţele actuale ale doctrinei şi jurisprudenţei cu privire la problematica instituţiei repunerii în termen şi a incidenţei acesteia în procedura insolvenţei. De altfel instanţa a apreciat că starea de fapt conform căreia lichidatorul judiciar nu s-a aflat în posesia documentelor contabile a debitoarei poate fi asimilată unui împrejurări mai presus de voinţa creditorului Z de a a aflat situaţia reală a debitoarei.

Potrivit art. 1203 C. civ. pentru a fi admisibilă o prezumţie simplă aceasta trebuie să “ aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea” iar în cauză să fie admisibilă proba cu martori. Cu privire la a doua condiţie, am stabilit puţin mai sus că fiind vorba despre o cauză comercială incidenţa art. 46 C. com. este perfect justificată, prin urmare proba cu martori este admisibilă. Referitor la prima condiţie, în literatura de specialitate s-a stabilit că este necesar ca între faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia şi faptul principal să existe o conexitate  precum şi să nu existe dubii cu privire la existenţa faptului vecin şi conex faptului generator de drepturi. În acest caz un rol deosebit de important îl are şi raţionamentul judecătorului conform dictonului francez “tant vaut le juge, tant vaut l’induction du juge”. În speţă, judecatorul sindic a conchis că faptul vecin şi conex pe care se poate sprijini prezumţia simplă este publicarea notificării lichidatorului judiciar privind trecerea în procedura simplificată a debitoarei X în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, moment de la care există  o mare probabilitate ca Z  sa fi  aflat în acel moment de situaţia juridică a debitoarei.

Prin urmare prin intermediul înscrisurilor depuse de creditor la dosar şi a prezumţiei simple reţinute de instanţă, s-a ajuns la concluzia că prezumţia legală relativă prevăzută de dispoziţiile art. 7 alin. 3 din legea nr. 85/2006 conform căreia creditorul  a avut cunoştiinţă despre starea de insolvenţă a debitoarei X încă de la data publicării notificării privind deschiderea procedurii generale de insolvenţă în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, a fost răsturnată. Respectând procedura prevăzută de art. 103 C. proc. civilă, creditorul Z  a fost în mod justificat repus în termen de către instanţa de judecată. Acceptarea cererii de repunere în termen conduce la redobândirea ex tunc a dreptului procedural de a îndeplini actul de procedură şi validarea actului procedural îndeplinit în termenul de 15 zile, dar mai înainte ca instanţa de judecată să se fi pronunţat în sensul admiterii cererii. Pe de altă parte, într-o altă speţă, Tribunalul Comercial Cluj, prin încheierea comercială  nr.160/CC/2010, a statuat faptul că notificarea realizată de practicianul în insolvenţă în baza prevederilor art. 7 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care debitorul nu a depus la dosarul cauzei lista creditorilor prevăzută de art.28, este perfect legală şi respins contestaţia depusă de creditorul X, care susţinea faptul că având o creanţă născută din cadrul unui contract de leasing, potrivit dispoziţiilor art. 20 din OG. nr. 51/1997 debitorul are obligaţia înregistrării în contabilitate a operaţiunilor de leasing. Raportat la faptul că documentele contabile au fost puse la dispoziţia practicianului în insolvenţă, considerăm că judecătorul sindic a făcut o aprecierea sumară a situaţiei de fapt din speţă, şi nu a interpretat prevederile legale în spiritul legii, adică ocrotirea interesului creditorilor, pentru că din documentele contabile rezulta cu certitudine existenţa raportului contractul dintre creditorul X şi societatea debitoare, faptul că acesta din urmă cu rea-credinţă nu a depus lista nominală a creditorilor săi, nu putea să-l împiedice pe creditorul X să-şi valorifice drepturile de creanţă în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006.

Unii doctrinari sunt de părere că în actualul context legislativ este necesară o creştere a responsabilităţii fiecărui agent economic în sensul de a consulta ritmic Buletinul procedurilor de insolvenţă pentru a cunoaşte dinamica procedurilor de insolvenţă. Considerăm lipsit de echitate acest punct de vedere întrucât această cerinţa este  una excesivă; dacă pentru agenţii economici acest lucru ar însemna să angajeze o persoană care să aibă ca atribuţie de serviciu citirea tuturor anunţurilor din ziarele centrale şi regionale, precum şi a publicaţiilor buletinului, pentru persoanele fizice, care şi ele, la rândul lor, pot avea calitatea de creditori faţă de un debitor împotriva căruia a fost declanşată procedura, ar fi obiectiv imposibil să facă în fiecare zi această consultare pentru a fi informaţi.