Scurtă analiză comparativă între infracţiunea de dare de mită şi infracţiunea de cumpărare de influenţă
Ambele infracţiuni supuse analizei fac parte din sfera mai largă a infracţiunilor de corupţie, din subcategoria de infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, cu o mare varietate de elemente care le apropie dar şi cu particularităţi care le individualizează în spectrul infracţional sancţionat de legiuitorul român.
Conform prevederilor art. 255 din Codul penal, constituie infracţiune de dare de mită promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcţionar, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pe când infracţiunea de cumpărare de influenţă reglementată de dispoziţiile art. 6 indice 1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, reprezintă promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţa sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Infracţiunea de dare de mită este considerată de legiuitor ca o infracţiune ce afectează relaţile de serviciu, în timp ce infracţiunea de cumpărare de influenţă este inclusă în categoria largă a infracţiunilor de corupţie.
Subiectul activ al ambelor infracţiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică. Elementul material al infracţiunii de dare de mită îl constituie promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcţionar, pe când la infracţiunea de cumpărarea de influenţă promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri se face unei persoane, direct sau indirect, care poate să fie sau să nu fie funcţionar, persoană care are influenţa sau lasă să se creadă că are influenţa asupra unui funcţionar. Prin urmare în cazul infracţiunii de dare de mită mituitorul are o legătură directă cu funcţionarul, în sensul că promisiunea, oferirea sau darea de bani se adresează direct funcţionarului, în timp ce în cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă cel care cumpără influenţa nu are o legătură infracţională directă cu funcţionarul, ci cu o persoană care are influenţă sau pretinde că are influenţă asupra unui funcţionar. Dacă infractorul intervine în fapt pentru a-l determina pe funcţionarul public să întreprindă un act ilicit, răspunderea penală va interveni atât pentru infracţiunea de trafic de influenţă, cât şi pentru cea de abuz în serviciu. Totuşi, dacă traficantul de influenţă, după ce a pretins/primit beneficiul sau după acceptarea promisiunii de la cumpărătorul de influenţă, oferă/dă/promite avantaje funcţionarului public, el va fi ţinut responsabil atât pentru trafic de influenţă, cât şi pentru dare de mită. Nu este relevant dacă influenţa pe lângă funcţionar a avut sau nu succes.
În mod normal relaţia infracţională în cazul infracţiunii de cumpărare de infuenţă nu presupune existenţa cunoştiinţei şi acceptul funcţionarului cu privire la acţiunea cumpărătorului de inflenţă. În situaţia în care funcţionarul anterior efectuării sarcinii de serviciu a acceptat promisiunea de a primi o sumă de bani, persoana care transmite suma de bani prin intermediul celui care pretinde că are influenţă asupra funcţionarului, nu este autor al infracţiunii de cumpărare de influenţă ci este autor al infracţiunii de dare de mită, iar intermediarul este complice la infracţiunea de luare şi dare de mită, în condiţiile în care funcţionarul se face vinovat de infracţiunea de luare de mită. Dacă o persoană oferă unui funcţionar o sumă de bani în vederea îndeplinirii de către acesta a unui act ce intră în atrubuţiile sale de serviciu şi totodată pentru a intervene pe lângă un coleg de serviciu pentru ca acesta să realizeze un act contrar atribuţiilor sale de serviciu, respective persoană comite două infracţiuni de dare de mită şi de cumpărare de influenţă aflate în concurs.
În cazul ambelor infracţiuni infracţiunii analizate elementul material al faptei se săvârşeşte la momentul promisiunii, oferirii sau dării de bani ori alte foloase funcţionarului, respective persoanei care are sau pretinde că are influenţă asupra unui funcţionar. În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă legiuitorul a introdus în apartenţă suplimentar faţă de latura obiectivă a infracţiunii de dare de mită în cadrul modalităţilor de săvârşire şi promisiunea, respectiv oferirea de daruri, însă în opinia noastră această sintagmă de daruri poate fi uşor inclusă în sintagma generală de foloase.
În cazul infracţiunii de dare de mită legiuitorul a prevăzut o cauză de excludere a caracterului penal al faptei în situaţia în care mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită, în timp ce în cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă nu este prevăzută nicio cauză de excludere a caracterului penal al faptei. În schimb în cazul ambelor infracţiuni de dare de mită şi cumpărare de influenţă legiuitorul a prevăzut cauza de nepedepsire în situaţia în care făptuitorul denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.
În cadrul ambelor infracţiuni tentativa nu este pedepsită de lege, iar consumarea faptei are loc odată cu realizarea modalităţii normative a elementului material Totodată în cazul celor două infracţiuni, banii, valorile sau orice alte bunuri primite de la cel condamnat, să se confişte, iar dacă acestea nu se găsesc, el va fi obligat la plata echivalentului lor în bani. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu privire la faptul că potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, introdus în această lege prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 161/2003, "promisiunea, oferirea sau darea de bani, de bunuri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani". Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că "făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă". în fine, în cadrul alin. (3) din articolul menţionat se mai prevede că "banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani", pentru ca în alin. (4) să se precizeze că "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care Ie-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)".
În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeaşi lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârşirii infracţiunilor la care se referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Astfel, aşa cum s-a arătat, prin art. 6 indice 1 din Legea nr. 78/2000 este incriminată fapta de cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile Codului penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancţionându-l doar pe traficantul de influenţă. În acelaşi timp, în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 6 indice alin. (2) denunţarea ca o cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod firesc şi incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării, prevăzută la art. 19 din aceeaşi lege. În Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire pentru infracţiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de influenţă, în cazul acestora fiind aplicabilă, în toate situaţiile în care se constată existenta infracţiunilor, măsura confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor. Ca urmare, prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care Ie-a dat", nu sunt aplicabile decât atunci când este incidenţă dispoziţia de nepedepsire din alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă numai la sfera restrânsă a infracţiunii prevăzute la art. 6 indice 1 alin. (1) din această lege. De aceea, este evident că aplicarea dispoziţiilor de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 61 din Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă şi la infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi de trafic de influenţă prevăzute restrictiv în art. 256 şi, respectiv, în art. 257 C. pen., deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunţarea faptei, cu consecinţa înlăturării incidenţei confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracţiunilor avute în vedere de legiuitor. Aşa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situaţie juridică, nu se poate pretinde o identitate de tratament juridic.
Astfel prin, recursul în interesul Legii nr. 59 din 24 septembrie 2007 publicat în M.O.F. nr. 274 din 7 aprilie 2008, s-a statuat că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute în legea specială.
Comentarii
Trimiteți un comentariu