NATURA JURIDICĂ A TAXEI PE CLĂDIRE

Conform prevederilor art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri.  Pct. 17 alin. 2 teza finală din HG. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, menţionează suplimentar faţă de textul din Codul Fiscal, că în ipoteza în care o persoană juridică - concesionar, locatar, titular al dreptului de administrare sau de folosinţă - încheie ulterior contracte de concesiune, închiriere, administrare sau folosinţă pentru aceeaşi clădire cu alte persoane, taxa pe clădiri va fi datorată de utilizatorul final.

Prin modificarea adusă textului legal amintit mai sus prin Legea nr. 76/2010, legiuitorul a clarificat în mod indubital sfera persoanelor care datorează această taxă, respectiv singurele entităţi care sunt scutite de la plată fiind persoanele juridice de drept public, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public, precum şi în cazul clădirilor aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, instituţiilor publice cu finanţare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora.

            Art. 191 din Codul Civil  statuează cu privire la faptul că persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege, cu excepţia cazurilor în care legea permite ca aceste entităţi să se poată înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege. În noţiunea de persoane juridice de drept public sunt incluse şi instituţiile publice, enumerate exemplificativ de pct. 21 din HG. nr. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal (noţiunea instituţii publice reprezintă o denumire generică ce include: Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţii publice autonome, unităţile administrativ-teritoriale, precum şi instituţiile şi serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare).

            Contribuabilii care deţin calitatea de concesionar, locatar, titular al dreptului de administrare sau de folosinţă au obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la organul fiscal în a cărui rază de comnpetenţă teritorială se află clădirea folosită, la care vor anexa, în fotocopie semnată pentru conformitate cu originalul, actul privind concesionarea, închirierea, darea în administrare sau în folosinţă a clădirii respective. În situaţia în care în acest act nu sunt înscrise valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanei juridice care a hotărât concesionarea, închirierea, darea în administrare sau în folosinţă a clădirii, precum şi data înregistrării în contabilitate a clădirii respective, iar în cazul efectuării unor reevaluări, data ultimei reevaluări, la act se anexează, în mod obligatoriu, un certificat emis de către proprietari, prin care se confirmă realitatea menţiunilor respective.

Referitor la modalitatea de stabilire a valorii de inventar a clădirii folosite, din interpretarea art. 249 alin.3 din Legea nr. 571/2003, republicată, după cum a fost modificată prin Hotărârea de Guvern  nr. 1861/2006, coroborat cu textul art. 249 ind.1 din Normele metodologice la Codul Fiscal, pct.17 alin. 3 şi cu art. 2 alin.1 din OG 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice,"instituţiile publice, indiferent de sursa de finanţare a cheltuielilor şi de subordonare, vor inventaria şi vor reevalua activele fixe corporale şi activele fixe corporale în curs, aflate în patrimoniul lor la data de 30 septembrie 2003......", rezultă faptul că atributul privind stabilirea valorii de inventar este conferit persoanei juridice care a hotărât darea în folosinţă. La determinarea valorii de inventar a clădirii se are în vedere însumarea valorilor tuturor elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale acesteia, cum sunt: terasele, scările, ascensoarele, instalaţiile de iluminat, instalaţiile sanitare, instalaţiile de încălzire, instalaţiile de telecomunicaţii prin fir şi altele asemenea; aparatele individuale de climatizare nu fac parte din categoria elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale clădirii.

            Faptul că în  actul prin care contribuabilii  dobândesc dreptul de folosinţă asupra clădirii, nu este prevăzută expres obligaţia  de a achita obligaţile fiscale aferente clădirii folosite  nu poate să îi scutească pe aceştia de la plata obligaţiilor fiscale principale şi a  accesoriilor calculate, deoarece taxa pe clădire este o obligaţie legală, care se aplică ex lege, fără să aibă legătură cauzală cu prevederile contractuale sau cu prevederile din alte acte administrative de dare în folosinţă, iar calculul accesoriilor la debitul principal este reglementat de asemenea prin prevederile Codului de procedură fiscală.

Taxa pe clădire pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosinţă, se datorează conform prevederilor Legii nr.494/2004 privind aprobarea O.G.nr.83/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu începere de la 01.01.2005. Anterior datei de 01.01.2007, (când prin Legea nr.343/2006 de modificare a Codului Fiscal s-a schimbat denumirea din impozit pe clădire în taxă pe  clădire), obligaţia fiscală numită astăzi taxa pe clădire purta denumirea de impozit pe clădire. Deşi purta aceeaşi denumire ca şi obligaţiile fiscale aferente clădirilor deţinute în proprietate, sarcina fiscală prevăzută în textul art. 249 alin. 3 cădea în sarcina titularilor dreptului de folosinţă asupra clădirii, şi nu în sarcina proprietarilor. Taxa pe clădire se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă între 0,25% şi 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Curtea Constituţională  în decizia nr. 438/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 446/04.07.2012), a constatat că opţiunea legiuitorului de a excepta din categoria bunurilor impozabile clădirile proprietate a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale folosite în alte scopuri decât cele economice nu poate fi considerată discriminatorie, ci reprezintă expresia politicii fiscale şi bugetare pe care statul şi-o asumă la un moment dat. Curtea a mai statuat că numai legiuitorul poate acorda anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective. Aşa fiind, legiuitorul, dând expresie politicii fiscale şi bugetare adoptate la un moment dat, are deplină libertate de a stabili impozite şi taxe, în măsura în care acestea sunt proporţionale, rezonabile şi echitabile, condiţie îndeplinită în cazul de faţă, cu atât mai mult cu cât concesionarea, închirierea, ca şi darea în administrare şi în folosinţă a clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale se fac în general pe termen foarte lung, prin convenţii intervenite între părţile interesate.

Taxa pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, respectiv: a) rata I, până la data de 31 martie inclusiv, şi b) rata a II-a, până la data 30 septembrie inclusiv. Calculul taxei pe clădiri datorat pentru perioade mai mici de un an fiscal se face după cum urmează: a) taxa anuală determinat se împarte la 12, respectiv la numărul de luni dintr-un an fiscal; b) suma rezultată în urma împărţirii prevăzute la lit. a) se înmulţeşte cu numărul de luni pentru care se datorează taxa pe clădiri.  Pentru clădirile dobândite în cursul anului, taxa pe clădiri, datorată de la data de întâi a lunii următoare celei în care aceasta a fost dobândită şi până la sfârşitul anului respectiv, se repartizează la termenele de plată rămase, iar ratele scadente se determină pentru taxa anuală, proporţional cu numărul de luni pentru care se datorează taxa pe clădiri

Pentru plata cu anticipaţie a taxei pe clădiri, datorată pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv,  consiliul local poate stabili  acordarea unei bonificaţii de până la 10%.