EXECUTAREA SILITĂ A TAXEI PE CLĂDIRE. JURISPRUDENŢĂ CLUJEANĂ.

Riscând să fiu acuzat de subiectivism, dar provocat iremediabil de o soluţie care se doreşte a fi etalon al jurisprudenţei în materia contestaţiei la executare fiscală, consider că se impun a fi făcute o serie de precizări, care odată înţelese vor demostra faptul că nu orice etalon, este în realitate un etalon.  

În esenţă, în această speţă instanţa de recurs a constat faptul că hotărârea primei instanţe este ilegală, deoarece aceasta nu a constatat faptul că organul de executare silită a încălcat normele prevăzute de OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, deoarece a început executarea silită în baza unui titlu executoriu emis în aceeaşi zi cu somaţia de plată, fără ca în prealabil să fie comunicat titlul de creanţă (1), iar obligaţia de plată a taxei pe clădire a fost stabilită nu doar începând cu data semnării actului adiţional la contractul de închiriere, ci retroactiv, de la data semnării contractului iniţial de închiriere (2), şi cu privire la o suprafaţă de clădire (3) mai mare decât cea folosită de societatea contestatoare.

Soluţia instanţei de recurs apare a fi cel puţin bizară din  perspectiva celor 3 aspecte reţinute:

1. instanţa de recurs (contrar popriilor argumente) reţine în considerente faptul că anterior demarării procedurii de executare silită, organul fiscal totuşi  (!!) a emis şi comunicat  contestatoarei o decizie de impunere prin care a stabilit în sarcina acesteia obligaţia de plată a taxei pe clădire ( art. 249 alin. 3 Cod Fiscal). Ori, acea decizie de impunere nu este altceva decât ( surpriză ??) un titlu de creanţă, aspect ce rezultă din simpla lecturare a art. 110 din OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ((1) În sensul prezentului titlu, colectarea constă în exercitarea acţiunilor care au ca scop stingerea creanţelor fiscale. (2) Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu, după caz. (3) Titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii. Asemenea titluri pot fi: a) decizia de impunere;). Nefiind contestată decizia de impunere de către societarea contestatoare în termenul de decădere de 30 de zile de la comunicare ( art. 205 Cod de procedură fiscală), respectivul titlu de creanţă s-a transformat într-un titlu executoriu (art. 141 Cod de procedură fiscală - (1) Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. (1^1) În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de  executare prevăzut la alin. (1) se înscriu toate creanțele fiscale neachitate la scadență, reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat, precum și accesoriile aferente acestora, stabilite în condițiile legii. Cu excepția cazului în care prin lege se prevede că un înscris constituie titlu executoriu, nici un titlu executoriu nu se poate emite în absența unui titlu de creanță în baza căruia se stabilesc, în condițiile legii, creanțe fiscale principale sau accesorii. 2) Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.

2. Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin.3 din Legea nr. 571/2003 “Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădirii”. Instanţa de recurs confundă natura juridică a taxei pe clădire, în sensul că din argumentarea sa rezultă faptul că această obligaţie de plată ar fi una contractuală, şi deci societatea contestatoare ar datora-o doar din momentul în care s-a inserat în contractul de închiriere încheiat cu unitatea administrative-teritorială  existenţa acestei obligaţii. Ori, această argumentare este şubredă, din simplu motiv că  taxa pe clădire, fiind instituită prin normele Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, face parte dintr-un raportul de drept material fiscal, deci din sfera dreptul public şi nu face parte dintr-un raport de drept civil, deci din sfera dreptului privat. Faptul că în contractul de închiriere iniţial nu era prevăzută expres obligaţia contestatoarei de a achita obligaţile fiscale aferente clădirii închiriate nu poate să o scutească pe aceasta, deoarece este vorba despre o obligaţie legală, care se aplică ex lege, fără să aibă legătură cauzală cu prevederile contractuale, ea născându-se indiferent de acordul de voinţă al părţilor contractante a unui contract de închiriere cu privire la o clădire aflată în proprietatea publică sau privată a unităţii administrativ teritoriale. Dacă am merge pe linia de argumentare a instanţei, am putea afirma că şi în situaţia în care într-un contract de închiriere de această natură ar exista o clauză contractuală prin care s-ar impune ca plata taxei pe clădire să se facă de locator ( de unitatea administrativ-teritorială), plata taxei ar trebui făcută de acesta şi nu de locatar, fapt evident absurd şi ilegal ( contrar dispoziţiilor imperative ale art. 249 alin. 3 Cod Fiscal).  Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal. Din raporturile de drept fiscal rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în: a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite creanţe fiscale principale; b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii. Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează (adică în speţă data semnării contractului de închiriere iniţial).

3. invocarea de către instanţa de recurs a faptului că la stabilirea obligaţilor fiscale nu a fost luat în considerare un element ca suprafaţa imobilului, nu are incidenţă în cauză, motivat de faptul că societatea comercială locatară are calitatea de persoană juridică, iar prevederile imperative ale art. 253 din Legea nr. 571/2003 (În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. (2) Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă între 0,25% şi 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti. (3) Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare. ) coroborate cu teza finală a art. 249 alin. 3  din Legea nr. 571/2003 (Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri) prevăd faptul că singurul etalon în calcularea taxei pe clădiri este aplicarea cotei de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, şi nu asupra suprafeţei imobilului clădire, nefiind incident în speţă altgoritmul de calcul menţionat în art. 251 Cod Fiscal, aplicabil de altfel doar la calculul impozitului pentru clădirile deţinute de persoanele fizice.

http://www.tribunalulcluj.ro/juris_hotarari/cont_executare/10-18488-211-2011.pdf