PRINCIPIUL ÎNCREDERII RECIPROCE VERSUS EXCEPŢIA DE ORDINE PUBLICĂ ÎN INSOLVENŢA COMUNITARĂ

Potrivit paragrafului 22 din preambulul Regulamentului CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă, recunoaşterea hotărârilor instanţelor statelor membre privind deschiderea, desfăşurarea şi închiderea procedurilor de insolvenţă şi a hotărârilor aflate în legătură directă cu această procedură ar trebui să se facă fără nici o formalitate suplimentară în baza principiului încrederii reciproce. Astfel dacă există un conflict între două instanţe din două state membre care se consideră deopotrivă competente pentru a deschide procedura principală în baza art. 3, alin. 1, în cazul în care una dintre ele a deschis procedura insolvenţei, hotărârea ei trebuie să fie recunoscută în celelalte state membre fără ca acestea să aibă dreptul de a supune controlului judiciar propriu hotărârea instanţei respective.

            Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvenţă pronunţată de o instanţă dintr-un stat membru care se consideră competentă în temeiul art. 3 din Regulamentul CE nr. 1346/2000, adică atât cu privire la o procedură principală, cât şi cu privire la o procedură secundară, este recunoscută în toate celelalte state membre de îndată ce îşi produce efectele în statul membru de deschidere. Dacă hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă nu are încă un efect deplin în statul membru de deschidere, deoarece a fost supusă căilor de atac cu efect suspensiv (de exemplu apelul), atunci această hotărâre nu poate da încă naştere obligaţiei de recunoaştere automată de către celelalte state membre.

            Regulamentul CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă subliniază expres ideea că statele membre au obligaţia de a recunoaşte o procedură de insolvenţă deschisă într-un alt stat membru chiar dacă acea procedură nu s-ar fi putut deschide în statul solicitat a recunoaşte procedura, deoarece are ca obiect o persoană ce nu are calitatea de comerciant, iar legislaţia lor naţională impune această cerinţă. În doctrină părerile sunt împărţite cu privire la faptul dacă în acest caz statul membru solicitat ar putea invoca exceptia de ordine publică pentru a refuza recunoaşterea hotărârii de deschidere a procedurii cu privire la un debitor, care având în vedere calitatea sa, nu poate fi supus unei proceduri de insolvenţă în acest stat. Considerăm că în condiţiile în care art. 26 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 nu face o diferenţiere expresă, dacă prin deschiderea procedurii cu privire la un astfel de debitor i s-ar încălca drepturile constituţionale sau principiile fundamentale ale statului solicitat legate de un astfel de debitor, se poate accepta incidenţa excepţiei de ordine publică, cu rezerva că trebuie să se limiteze pe cât posibil această eludare a scopului regulamentului.

O altă problemă ce s-a ridicat a fost aceea referitoare la faptul dacă numai o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti poate fi impusă spre a fi recunoscută sau şi decizia unei entităţi care potrivit legislaţiei naţionale a unor state membre poate să deschidă o procedură de insolvenţă (cum este de exemplu cazul Angliei în care există procedura lichidării voluntare prin înţelegerea creditorilor). În condiţiile în care această decizie a masei creditorilor necesită confirmarea unei instanţe de judecată şi abia din momentul pronunţării confirmării se consideră procedura deschisă, considerăm că în cele din urmă doar hotărârea unei instanţe  de judecată poate fi supusă recunoaşterii automate în baza art. 16 din Regulamentul CE nr. 1346/2000.

Principiul încrederii reciproce care stă la baza recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti pronunţate în lumina Regulamentului CE nr. 1346/2000 a fost criticat considerându-se că el nu produce totdeauna efecte echitabile, în sensul că se pot ivi cazuri în care o instanţă se consideră competentă în mod eronat, însă hotărârea ei de deschidere a procedurii nu poate fi revizuită de o altă instanţă care ar fi cu adevărat competentă să deschidă o astfel de procedură, aceasta fiind într-adevăr „ghinionistă”. Hotărărea de deschidere a procedurii poate fi atacată doar în faţa instanţelor ierarhic superioare din statul de deschidere. Raportat la scopul adoptării Regulamentui CE nr. 1346/2000 este totuşi absolut necesar ca acest sistem de recunoaştere automată a hotărârilor de deschidere a procedurii fără posibilitatea de revizuire, să continue să fie implementat pentru a evita un „haos” care s-ar crea dacă s-ar da posibilitatea instanţelor din celelalte state membre să revizuiască acea hotărâre.

            Desigur că există o soluţie la acest neajuns al recunoaşterii automate şi acela constă în faptul că în sarcina instanţelor judecătoreşti care se consideră competente să deschidă o procedură de insolvenţă cu efecte comunitare să se nască o obligaţie de prudenţă şi seriozitate în sensul de a verifica cu atenţie sporită dacă sunt într-adevăr competente sau nu. Faptul recunoaşterii unei proceduri de insolvenţă implică şi recunoaşterea tuturor efectelor caracteristice legii statului de deschidere, fără a se putea acorda hotărârii străine efecte pe care legea sa naţională nu i le acordă. Recunoaşterea procedurii principale nu impiedică deschiderea procedurii secundare de către o instanţă dintr-un alt stat membru. Legea locală va decide dacă se poate deschide o procedură secundară după deschiderea unei proceduri principale.

            Hotărârea de deschidere a procedurii principale produce în celelalte state membre efectele pe care i le atribuie lex concursus, cu excepţia cazului în care există dispoziţii contrarii în Regulamentul CE nr. 1346/2000 şi atât timp cât nu este deschisă în celălalt stat membru nicio procedură secundară. Datorită faptului că o procedură secundară urmăreşte să ocrotească interesele locale, efectele procedurii principale nu vor fi recunoscute cu privire la bunurile debitorului situate în statul de deschidere a unei proceduri secundare, acestea fiind guvernate de legea locală. Pentru că privesc doar bunurile debitorului situate pe teritoriul statului membru de deschidere a unei proceduri secundare, efectele acesteia nu pot fi contestate în alte state membre. Însă orice limitare adusă drepturilor creditorilor, cum ar fi o suspendare a plăţii sau o remitere de datorie, poate fi opusă în ceea ce priveşte bunurile situate pe teritoriul unui alt stat membru numai dacă acei creditori şi-au dat acordul în acest sens, în mod personal şi nu printr-un vot majoritar.

            Hotărârile cu privire la desfăşurarea şi închiderea unei proceduri de insolvenţă pronunţate de o instanţă a cărei hotărâre de deschidere a procedurii a fost recunoscută în temeiul art. 16 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 sunt recunoscute fără nici o formalitate. Acelaşi regim juridic se aplică şi hotărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolvenţă şi care au o strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au fost pronunţate de o altă instanţă, precum şi hotărârilor referitoare la măsurile de conservare adoptate ulterior cererii de deschidere a procedurii. Aceste hotărâri sunt executate în conformitate cu art. 38-58, cu excepţia art. 45(2) din Regulamentul CE nr. 44/2001 privind competenţa şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Regulamentul CE nr. 44/2001 impune un sistem de recunoaştere automată şi neautomată cu privire la executarea hotărârilor. O hotărâre dată de o instanţă a unui stat membru este executabilă în alt stat membru dacă la cererea părţilor interesate, a fost declarată ca executabilă acolo. Potrivit Regulamentului  CE nr. 44/2001, executarea hotârârilor în materie civilă şi comercială se face la cererea părţi interesate fără să se facă apel la prevederile art. 34 şi 35 din regulament, acestea având incidenţă doar dacă decizia care  declară executorie o hotărâre străină este atacată.

Pentru ca o hotărâre care decurge în mod direct din procedura de insolvenţă şi care are o strânsă legătură cu aceasta să intre sub incidenţa prevederilor art. 25 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 trebuie să aibă la bază legea insolvenţei naţionale şi să fie posibilă numai pe parcursul procedurii de insolvenţă sau în strânsă conexiune cu aceasta. Astfel intră în această categorie acţiunile prin care se atacă actele prejudiciabile adunării creditorilor, acţiunile în răspunderea administratorilor pentru insolvenţă, acţiunile legate de acceptarea unei creanţe la masa credală etc. Recunoaşterea şi executarea altor hotărâri vor fi guvernate de prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001 dacă acesta le este aplicabil, pentru a se evita eventuale neconcordanţe dintre Regulamentul CE nr. 1346/2000 şi Regulamentul CE nr. 44/2001. Referirea expresă din textul Regulamentului CE nr. 1346/2000 referitoare la recunoaşterea automată a hotărârilor ce privesc o procedură de insolvenţă a fost necesară din moment ce Regulamentul CE nr. 44/2001 exclude în mod expres în art. 1 alin. 2 lit. b din câmpul său de aplicare problematica insolvenţei.

Statele membre nu au obligaţia de a recunoaşte sau de a executa o hotărâre cu privire la desfăşurarea, închiderea unei proceduri de insolvenţă deschisă într-un alt stat membru, sau care sunt referitoare la măsurile de conservare adoptate ulterior cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă sau care decurg în mod direct din aceasta, dacă s-ar ajunge la o limitare a libertăţii individuale sau a secretului corespondenţei.

            Orice stat membru poate refuza recunoaşterea unei proceduri de insolvenţă deschise în alt stat membru sau executarea unei hotărâri pronunţate în cadrul unei astfel de proceduri, dacă recunoaşterea sau executarea ar contraveni în mod evident ordinii publice din statul respectiv, în special principiilor sale fundamentale sau drepturilor şi libertăţiilor individuale garantate de Constituţie. În literatura de specialitate s-a apreciat că utilizarea verbului „a putea” în textul art. 26 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 relevă ideea că excepţia de ordine publică poate fi introdusă de un stat membru doar în condiţii excepţionale, aceasta având o sferă de aplicare destul de restrânsă şi anume dacă are drept scop ocrotirea principiilor sale fundamentale de drept prevăzute în Constituţie. Excepţia de ordine publică operează doar atunci când recunoaşterea sau executarea unei hotărâri străine este în mod evident contrară ordinii publice a statelor membre unde se prezintă sub diferite forme. Totuşi în ideea de a stabili un reper pentru aplicarea acestei excepţii, textul Regulamentului CE nr. 1346/2000 face referire în teza finală a art. 26 la ocrotirea principiilor fundamentale sau a drepturilor şi libertăţiilor individuale garantate prin Constituţie.

În doctrină s-a apreciat că excepţia de ordine publică ar putea fi incidentă în cazuri de expropierea camuflată printr-o procedură de insolvenţă, de violare a  dreptului la un proces echitabil, invocarea principiului non-discriminării etc. În situaţia în care recunoaşterea sau executarea este în mod evident contrară interesului public al unui stat membru, cum ar fi de exemplu necesitatea existenţei unei cantităţi viabile de energie, ar putea fi invocată excepţia de ordine publică. Excepţia de ordine publică poate fi incidentă chiar şi în situaţia în care se iau măsuri provizorii fără să fie respectate anumite drepturi ale persoanelor interesate, cum ar fi dovedirea situaţiei de urgenţă, notificarea persoanei respective cu informaţia că poate ataca aceste măsuri. Se pune întrebarea dacă după executarea completă a unui concordat sau închiderea procedurii de lichidare pentru insuficienţa activului debitorului, iar lex concursus prevede că debitorul va fi definitiv liberat de pasivul neacoperit, poate fi incidentă excepţia de ordine publică. Raportat la caracterul destul de restrictiv al excepţiei de ordine publică răspunsul nu poate fi decât negativ.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene şi a instanţelor din statelor membre s-au făcut interesante aplicaţii ale prevederilor art. 26 din Regulamentul CE nr. 1346/2000. Astfel în cazul Eurofood, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a arătat că excepţia de ordine publică poate fi invocată de un stat membru atunci când recunoaşterea sau executarea unei hotărâri străine aduce atingere într-o măsură „neacceptabilă” ordinii legale a acelui stat membru. În speţă recunoaşterea sau executarea hotărârii străine înfrângea principiul fundamental prevăzut de Constituţia Irlandei de a fi ascultat în cadrul unui proces în care acea parte prezintă un interes legitim. În schimb într-o altă speţă, procedura de insolvenţă a fost deschisă în Anglia de o instanţă engleză, iar curtea franceză a decis că faptul că reprezentanţii angajaţilor francezi nu au fost audiaţi de curtea engleză înainte ca aceasta să deschidă procedura de insolvenţă nu constituie o încălcare evidentă a dreptului fundamental de a fi ascultat.

În condiţiile în care statul membru solicitat consideră că prin recunoaşterea sau executarea hotărârii străine s-ar ajunge la o limitare a libertăţii individuale sau a secretului corespondenţei acesta poate refuza recunoaşterea fără să facă apel la excepţia de ordine publică prevăzută de art. 26 din Regulamentul CE nr. 1346/2000. Invocarea excepţiei de ordine publică nu implică în mod necesar ca statul soliciat să nu accepte recunoaşterea întregii proceduri de insolvenţă, ci acesta poate să refuze recunoaşterea sau executarea unor anumite părţi ale hotărârii, în timp ce celelalte părţi să le recunoască. Deoarece textul art. 26 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 nu distinge între procedura principală şi cea secundară, excepţia de ordine publică este aplicabilă în cazul ambelor proceduri.