DISPOZIŢIA DE IMPUTARE ÎN LUMINA PREVEDERILOR CODULUI MUNCII

Potrivit prevederilor exprese ale art. 1 alin. 1 şi 2, art. 2 din Codul Muncii, “Prezentul cod reglementeazã domeniul raporturilor de muncã, modul în care se efectueazã controlul aplicãrii reglementãrilor din domeniul raporturilor de muncã, precum şi jurisdicţia muncii.(2) Prezentul cod se aplicã şi raporturilor de muncã reglementate prin legi speciale, numai în mãsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii”, “ Dispoziţiile cuprinse în prezentul cod se aplicã: a) cetãţenilor români încadraţi cu contract individual de muncã, care presteazã muncã în România;”.  În conformitate cu dispoziţiile art. 159 alin. 1 şi 2 coroborate cu prevederile art. 169 alin. 1 şi 2 din Codul Muncii, “ Salariatul care a încasat de la angajator o sumã nedatoratã este obligat sã o restituie. Nicio reţinere din salariu nu poate fi operatã, în afara cazurilor şi condiţiilor prevãzute de lege. Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacã datoria salariatului este scadentã, lichidã şi exigibilã şi a fost constatatã ca atare printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi irevocabilã”. 

 Curtea Constituţională, examinând prin Decizia nr. 660/17.05.2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 532/28.07.2011  excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. 2 (actualul articol 169 alin. 2 din Codul Muncii) a statuat faptul că răspunderea patrimonială a salariatului este diferită de celelalte forme ale răspunderii civile, diferenţiere determinată de specificul  şi particularităţile raporturilor juridice de muncă şi ale contractelor individuale de muncă ce dau naştere acestor raporturi, precum şi de nevoia instituirii unor măsuri de protejare a salariatului faţă de eventualele acţiuni cu caracter abuziv din partea angajatorului care, la modul general, are o poziţie dominantă în raporturile sale cu salariatul. Astfel, derogările stabilite de lege în această materie sub aspect procedural sunt justificate tocmai de specificul acestei forme de răspundere civilă. Instanţa de control constituţional a statuat  că această reglementare se circumscrie perfect dispoziţiilor art. 126 alin. 2 din Constituţie, care prevăd că regulile de competenţă şi de procedură în faţa instanţelor judecătoreşti, în care se includ şi cele privitoare la executarea silită, se stabilesc prin lege.

 Or, emiterea unei dispoziţii de imputare de către primarul unei unităţi administrativ-teritoriale, pentru recuperarea unor drepturi salariale presupus ilegal incasate de către personalul contractual din cadrul acelei unităţi administrativ-teritoriale, în temeiul unui act normativ, respectiv a Codului Muncii, act normativ ce nu prevede posibilitatea de a efectua reţineri salariale printr-o dispoziţie de imputare, determină încălcarea normelor procedurale imperative care impun prin textul art. 169 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii condiţia ca pretinsul prejudiciu cauzat de salariat să fie constatat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. În acest context emiterea unei dispoziţii de imputare în absenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care respectivul salariat să fie obligat la restituirea drepturilor salariale ilegal incasate reprezintă o anomalie juridică cenzurabilă.

Instituţia deciziei de imputare ca temei al reţinerilor salariale a rămas reglementată doar în privinţa funcţionarilor publici, conform art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, situaţie în care este aplicabilă norma specială şi nu cea generică din Codul muncii. Doar respectivul text legal prevede în art. 85 alin. 2 indice 1, Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, introdus prin Legea nr. 76/2012, faptul că ordinul sau dispoziţia de imputare rămasă definitivă ca urmare a neintroducerii ori respungerii acţiunii la instanţa de contencios administrativ constituie titlu executoriu. În schimb dispoziţia de imputare emisă pentru un salariat încadrat cu contract individual de muncă în cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale, nu are valoarea juridică a unui titlu executoriu, în absenţa hotărârii judecătoreşri irevocabile, pronunţată de o instanţă de judecată în condiţiile menţionate de art. 169 alin. 2 din Codul Muncii.  

În conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă considerăm că în această situaţie se impune anularea dispoziţiei de imputare, deoarece prin acest act s-a produs o vătămare a drepturilor  salariatului stabilite prin Codul Muncii în art. 169 alin. 1 şi 2, vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea dispoziţiei de imputare.